În 1965, la vârful României socialiste se înființa comisia de sistematizare. Aceasta constata că 6,75% din suprafața țării era ocupată de drumuri, căi ferate, curți și construcții, ceea ce se considera că e exagerat. Așa că din 1974 s-a trecut la înlocuirea sistematică a gospodăriilor din sate cu câte un bloc fără canalizare și apă curentă, iar curțile caselor demolate au fost „redate agriculturii”, cum se spunea. În 1989, se ajunsese ca doar 5,48% din teritoriul României să fie ocupat de construcții și drumuri. Iar în teritoriu, acest efort de sistematizare a însemnat ca orașele să semene între ele de parcă erau trase la indigo. Fiecare oraș mai mare, fiecare municipiu se transforma într-un ansamblu de blocuri și fabrici, înconjurat de localități-satelit cărora li se rezerva ca rol aprovizionarea orașelor. Toate, trase și ele la indigo, cu sere, ferme de porci, vaci sau pui, livezi, toate destinate orașului central. Oricum țăranii fuseseră deja în majoritate strămutați acolo și transformați în proletari. Despre ce s-a ales de sateliții Iașului și despre viitorul lor vom vorbi și noi puțin în continuare. Adică, despre cum s-ar putea dezvolta Lețcaniul, Miroslava, Tomeștiul, Holboca sau Aroneanu.
S-au desprins sateliții
Că rolul de satelit rezervat localităților din preajma Iașului era pur artificial și forțat s-a văzut imediat după 1989. Pur și simplu, comunele din jurul municipiului nu și-au mai putut menține caracterul de satelit, deși în timp se dezvoltaseră legături ce păreau solide între municipiu și satele din jur. Autobuzele și tramvaiele au rămas, într-adevăr, dar ele nu mai aveau rolul de a transporta forța de muncă spre și dinspre Iași. Serele au devenit mai interesante pentru terenul pe care se aflau, decât pentru producția lor. Și așa mai departe. Sateliții s-au desprins de municipiu și și-au văzut de drumul propriu. Dar oare independența le-a folosit la ceva?
Un nou centru industrial
Miroslava este cea mai mare comună vecină cu Iașul. Dintr-un cerc imaginar care ar înconjura orașul, Miroslava ocupă un arc de 120°, toată zona de sud-vest a orașului. Pe-o parte, comuna se sprijină pe drumul județean Iași – Vaslui. De cealaltă, pe drumul european Iași – Tg. Frumos. De fapt, chiar trece parțial și dincolo de acesta. Poziția sa pe două axe majore de transport a dus la o evoluție firească a comunei pe două direcții. Prima a fost cea de zonă rezidențială pentru ieșenii obosiți de aglomerația din municipiu și dornici să respire alt aer, mai curat. A doua, la fel de firească, de nou centru industrial. Primarii comunei au fost suficient de inspirați pentru a nu risipi terenurile disponibile și a le comasa cât mai mult. Asta le-a permis să ridice două degete oricând și-a făcut apariția la orizont vreun investitor de talia Delphi. Bine, poate că Delphi s-ar fi instalat în Zona Industrială a Iașului, dar cine să poată ști cui aparține un teren sau altul, cu cine să vorbească pentru o suprafață liberă de sarcini? Miroslava dă teren și-l dă ieftin. Preferă încasările pe termen lung din impozitul pe venit. Una peste alta, comuna a înființat două parcuri industriale în care oferă în total aproape 72 ha de teren, deci drumul Miroslavei e clar.
Doar cu Antibiotice
Cândva, actuala comună Valea Lupului însemna Antibiotice, Avicola, o întreprindere agricolă de stat și altele asemenea. Acum, ea a devenit singurul satelit veritabil al Iașului. Dacă n-ar exista o placă discretă pe dreapta drumului, nici nu-ți dai seama când ieși din Iași și când intri în Valea Lupului. Calea sa e clară: blocuri și vile, deci zonă rezidențială, nimic altceva. Partea proastă este că deja comuna suferă de boli de creștere. Rețeaua de alimentare cu apă este subdimensionată, cea de canalizare, la fel, acolo unde există. Fostele ulițe și drumuri de exploatare, redenumite pompos „străzi” sunt prea înguste pentru traficul curent, iar multe încă n-au văzut asfaltul.
Aproape, dar izolată
Comuna Rediu, din care Valea Lupului s-a desprins acum aproape 15 ani a uitat să se urce la prima stație în trenul dezvoltării imobiliare. Deși acolo au apărut vile destul de timpuriu, a rămas mult în urmă în privința utilităților publice. Abia recent a început să se pună problema unei rețele de canalizare pentru toată comuna. Marele său dezavantaj este legătura cu orașul, care se poate face pe două direcții: prin Păcurari, pe șoseaua Rediu, respectiv prin Copou, pe aleea Mihail Sadoveanu, prelungită cu DJ 282. Prima e deja sufocată de mașini, iar sensul giratoriu din capătul Păcurariului nu face față. A doua e țăndări, deocamdată. Oricum, DJ 282 nu prea leagă Iașul de nimic, așa că Rediu nu va putea merge pe drumul Miroslavei, deși există și acolo suprafețe generoase de teren. Mai mult de zonă rezidențială minoră și eventual, de hinterland agricol pentru municipiu, comuna Rediu nu prea are ce aștepta de la viitor. Poate, dacă s-ar găsi cineva să exploateze apa minerală de la Breazu, s-ar putea miza și pe turism balnear.
Strict agricol
Nici Popricaniul nu are cine știe ce viitor, în afara agriculturii. Teoretic, are avantajul major de a fi situat pe un drum național, ba încă pe unul care duce spre frontieră. Din păcate, e vorba de frontiera cu Republica Moldova, o țară săracă de pe urma căreia o comună precum Popricani nu prea are ce beneficii să aibă. Jumătate din exporturile Moldovei constă în produse agricole. De importat, importă cam orice, de la produse minerale și textile, la plastic, aparatură și mijloace de transport. Doar că Popricaniul nu produce nimic.
Marea lovitură
Aroneanu a rămas și el în urmă până acum. Neglijență, dezinteres, ghinion, nu contează. Viitoarea construire a Spitalului Regional de Urgențe ar putea reprezenta marea șansă a comunei. Într-un spital e nevoie de multe. Nimic mai simplu decât să construiești la Aroneanu un depozit de produse farmaceutice, să înființezi niște firme care să se ocupe de curățenie și reparații curente sau una de catering care să ducă pizza medicilor care vor sta în gardă peste noapte. Asta, pentru a nu vorbi de atuurile deja existente. Nu înțelegem de ce până acum nu s-a lansat niciun proiect care să pună în valoare baza nautică Dorobanț. Turismul de agrement e o afacere rentabilă oriunde în lume.
Încă n-au o direcție
Mai greu e pentru Holboca, Tomești sau Ciurea. Înainte de 1989, erau baza aprovizionării Iașului. Cine n-a auzit de serele de la Dancu sau din Ciurea sau de combinatul de industrializare a porcilor de la Tomești? Sectorul porcine ar fi, într-adevăr, un drum înfundat. Deja există în județ doi mari producători care pot aproviziona singuri toată Moldova, darămite un singur municipiu, fie el și Iașul. Dar de ce să aduci legume de la lipovenii din Târgu Frumos, când ai putea să le produci la doi pași? Simpla diferență de preț dată de costurile transportului ar asigura rentabilitatea unei afaceri constând în serele reînviate. Ce-ar fi dacă?