Zânele din blogosferă sunt timide, dar se tratează. Jurnalism cetățenesc cu trei fete cucuiete

Acum câteva seri, căutând să ne umplem timpul, ne-am zis să ne uităm la un film. Unul „clasic”, ca să-i spunem așa, apărut acum vreo 30 de ani. S-a întâmplat ca din lista oferită cu generozitate de internet, sorții să cadă pe cunoscutul „Jack Spintecătorul”, cu Michael Cain în rolul detectivului însărcinat cu elucidarea cazului. Filmul, ca filmul, că nu la el voiam noi să ne referim acum. Ne-a sărit în ochi un moment în care, apărând informații noi în caz, redactorul-șef al unui ziar îi adună imediat pe reporteri și le spune că scrie el articolul de fond, dar vrea ca ediția specială să fie trimisă la tipar în cel mult o oră. Parcă ar fi zis că trebuie să pună un update la o postare pe Facebook. În fond, de la apariția primelor „ziare”, sub forma înștiințărilor publice lipite de coloanele Forului roman, presa a evoluat constant și s-a adaptat la tehnica epocii. În Evul Mediu, se scriau cu pana. În Germania începutului de secol XVII au apărut primele ziare tipărite. Și tot așa, până în epoca internetului, pe care o trăim acum. Un fenomen nou este jurnalismul cetățenesc on-line, apărut cam de la generalizarea utilizării blogurilor și a conturilor de Facebook. Oricine poate scrie orice pe un blog. Cât de credibil poate fi, e altă discuție. Noi vom discuta despre acest nou gen de jurnalism, cel cetățenesc. Asta, până să devină obiect de studiu obligatoriu la facultățile de profil.

Transformare
Ideea în sine este relativ simplă. Pe măsură ce tehnologia informației devine tot mai accesibilă, cetățeanul „obișnuit” poate transmite el însuși o știre de ultimă oră mai rapid decât chiar reporterii. Știți cum se spune: dacă un câine mușcă un om, e banal; dacă un om mușcă un câine, faptul devine o știre. Tradițional, dacă cineva vedea un om mușcând cu poftă dintr-un maidanez, dădea un telefon la redacția de ziar sau televiziune pe care o cunoștea mai bine, de acolo venea un reporter care făcea poze, dădea telefoane la spitalul de veseli din Bucium și la vreo asociație de protecție a animalelor, iar a doua zi știrea ajungea în coloanele ziarului. Acum, cel care vede un maidanez sfâșiat de vecin, îi face o poză, postează pe Facebook, iar faptul are toate șansele să devină viral. E un exemplu formal, firește, dar jurnalismul cetățenesc și-a dovedit eficiența în timpul cutremurului din 2010 din Haiti, când toate redacțiile din țară din chiar sediul misiunii ONU se dărâmaseră, în timpul Primăverii Arabe sau a mișcării Euromaidan din Ucraina, când nu ziarele clasice, ci Facebook-ul a scos lumea în stradă și chiar și astă iarnă, în timpul protestelor provocate de celebra Ordonanță 13. E un tip de jurnalism neprofesionist, subiectiv, care face apel la emoții, nu la judecată limpede, dar există. Și e din ce în ce mai vizibil.

Până la minister
Avem și la Iași exponenți ai acestui nou tip de jurnalism. Chiar zeci de exponenți și nu se poate să nu fi dat și dumneavoastră peste unul sau doi în timp ce frunzăreați netul. Una din postările Laurei Baban a devenit virală acum vreo două săptămâni, când a fost sesizată și de președintele PSD, Liviu Dragnea, și a provocat reacția ministrului Administrației și Internelor, Carmen Dan. Laura Baban postase despre cazul unui nevăzător care voia să ajungă din Pașcani la Sibiu și care a fost dat jos din microbuz cu tot cu câinele însoțitor la care avea dreptul. Cazul lui Petrică Iordache și al câinelui său, Maya, a făcut înconjurul țării, ajungând până la urmă și la București, la Palatul Victoria. Firește, adevărul era de fapt undeva la mijloc, pentru că nici șoferul microbuzului nu făcuse o crimă, la urma urmei. Nevăzătorul nu prezentase actele obligatorii ale câinelui însoțitor, așa că șoferul putea spune fără remușcări că nu poate permite urcarea în microbuz a oricărui maidanez. Astea sunt însă detalii, iar postarea Laurei Baban a arătat că oricine poate provoca o reacție guvernamentală, dacă apasă pedala corectă.

Turul României
Bun, dar cine e Laura Baban? Păi, e o ardeleancă cu legături puternice cu Iașul. A făcut jurnalismul, a fost șef de departament la Opinia Studențească, a studiat și în Spania, la Salamanca, are o bicicletă și un câine. Un bichon pe nume Tic. Bicicleta e un tandem, de fapt, pe care pedalează împreună cu prietenul ei, fotograf, prin lume. Turul României făcut de cei doi în 33 de zile a și fost subiect de știre pe televiziune, de altfel. Iar bichonul, personajul principal a trei cărți scrise până acum de cei doi tineri. Cărți în care nu fac altceva decât să povestească, sub forma unor scrisori, plimbarea lor, pe tandem, prin lume. Cărți primite de altfel cu bunăvoință de critică. Răutăcioșii ar putea spune că e doar o pastișă după „Trei într-o barcă” sau „Trei pe două biciclete” ale celebrului umorist britanic Jerome K. Jerome. Noi zicem că e altceva. Un mod de a vedea viața prin ochii unui câine și de a încerca să schimbi ceea ce nu arată bine în ea. Pentru detalii, o găsiți pe Laura Baban pe Facebook sau pe site-ul petandem.ro.

143.000 de membri
Ștefania Sidor este o altă cetățeancă-jurnalist. Nu prea sună corect formularea, dar nici nu există o expresie clar împământenită pentru a-i defini pe practicanții jurnalismului cetățenesc. Nici ea nu este o jurnalistă propriu-zis, deși a făcut totuși Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Acolo a învățat să scrie, și scrie bine. Dacă Laura Baban se află la granița dintre cetățeanul jurnalist și eseist, Sidor e cam tot acolo. Pasionată de pilotaj, scrie într-un stil cumva aerian pe gandul.md și catchy.ro. Și scrie bine. Altminteri, e cu picioarele pe pământ, din punct de vedere jurnalistic. E PR la un grup Facebook, intitulat simplu, „Iași”. E un grup mare, are peste 143.000 de membri. Și crește în fiecare zi.

Eficiență
Acum vreo săptămână, pe grupul lui Sidor a fost postat, la solicitarea Poliției, un filmuleț. În el se vedea cum o femeie își pierde portofelul în fața unui supermarket. Apare un tânăr care ridică portofelul și, după ce pare că o caută pe femeie să-l returneze, pleacă, cu tot cu portofel. Filmulețul a fost postat la ora 22.00, iar dimineața la 7.00 tânărul fusese deja identificat, iar portofelul returnat proprietarei. Cam asta e eficiența jurnalismului cetățenesc. Dacă știrea apărea într-o gazetă clasică, șansele ca tânărul să fie identificat și localizat erau mult mai mici. Și, în orice caz, soluționarea problemei nu dura doar doar 9 ore. O altă inițiativă a grupului a fost achiziționarea de echipament sportiv pentru echipa unei școli dintr-un sat de pe lângă Iași, „Temerarii Golăiești”. Viteza mobilizării în rezolvarea unor probleme punctuale face din inițiativele online un concurent serios presei generaliste.

Polivalentă
Despre Alexandra Gugiuman am mai avut noi ocazia să scriem. E implicată politic, spre deosebire de fetele de care am vorbit până acum, dar nu asta ne interesează acum. A terminat Relații internaționale și studii europene și un masterat în Antreprenoriat industrial. La aproape 30 de ani, s-a specializat în PR, comunicare și consultanță  politică. A scris în revista „Zile și nopți”, rezultatul fiind un volum, „Autoportret”. Nu l-am citit, așa că nu ne pronunțăm. La lansare, s-a bucurat de o prezență consistentă. Doar că cei veniți erau crema partidului cu care cupla Gugiuman, adică PNL, așa că nici ăsta nu e un criteriu de apreciere a valorii volumului. La „Zile și nopți” nu scria rău. În paralel, Alexandra a început să scrie și la www.sereniti.ro și a lansat un proiect online propriu, insociety.ro. Acesta din urmă a fost abia lansat, deci nu putem spune mare lucru despre el, decât că se dorește a fi un fel de revistă online despre stiluri de viață.

Financiar, nu merită
Noi am vorbit despre trei fete, dar se puteau da zeci de exemple de astfel de inițiative jurnalistice cetățenești. Una peste alta, ce-i mână în luptă pe cei care se lansează în aceste proiecte? Financiar, nu merită. De fapt, din jurnalismul cetățenesc nu se prea câștigă. Puține sunt blogurile sau site-urile care pot atrage bani din publicitate. Între noi fie vorba, piața de publicitate online în România este de vreo 65 milioane de euro, adică vreo 3 euro pe locuitor, mari și lați. Iar din acești bani, peste jumătate se duc spre reclama contextuală pe Google și Facebook, deci spre actorii mari. Sumele alocate pentru reclama de tip banner, singura din care proprietarul unui blog poate câștiga, sunt în scădere în ultimii ani. Deci, din publicitatea online, nu trăiește nimeni. Ultima fată de care am vorbit, Alexandra Gugiuman, deține propria firmă de PR și comunicare. Jurnalismul e doar un hobby. Și cam la fel este și în cazul celorlalte. Deocamdată, jurnalismul cetățenesc este, la noi ca și oriunde altundeva, doar o altă modalitate de implicare în problemele comunității. E vorba, pur și simplu, de dorința de a schimba lumea. Nimeni nu poate face asta, firește. Dar merită să încerci, nu?