Pe când eram cu mult mai tineri, mândria noastră de copii era reprezentată de șnururile, tresele și tinichelele de pionier. Nimic nu era mai frumos decât să defilezi într-o cămașă albă scrobită, cu toate decorațiile zdrăngănind pe piept, mai ales atunci când te uitai la cel de-alături și vedeai că are mai puține tinichele. Una din tablele pe care le avea aproape orice copil înfipte în piept, în afară de simpla insignă de pionier era una triunghiulară, numită „Muncă voluntară”. Avea trei clase și doar puțini primeau decorația „clasa I”. Dar din celelalte două clase puteai avea chiar mai multe. Se dădeau pentru a răsplăti munca voluntară, la care oricum erai obligat, ca pionier. Fie măturai străzile în locul angajaților Întreprinderii de Gospodărire Comunală și Locativă, fie adunai castane, măceșe și rădăcini de brusture pentru industria farmaceutică, fie culegeai cireșe în locul țăranilor cooperatori, fie cărai cărămizi pe vreun șantier unde muncitorii stăteau cu berea în față, fie cine știe mai ce. Nu știm dumneavoastră, dar nouă așa ni s-a aplecat de atâta muncă voluntară obligatorie, încât nici gunoiul nu-l ducem decât din an în Paști. De câțiva ani totuși, voluntariatul a revenit la modă și deseori vedem la televizor cum zeci de tineri adună gunoaiele de pe urma „turiștilor” nesimțiți sau plantează pomi. Ce e la urma urmei acest voluntariat și la ce e bun?
Cum e „afară”
În Occidentul putred altă dată, dar în care tot încercăm să ne integrăm, peste jumătate din populație participă la acțiuni de voluntariat și există câte o asociație pentru orice. Foarte la modă sunt organizațiile de cartier, care fac presiuni pe lângă primărie să amenajeze un parc, care fac vizite bătrânilor singuri, le spală vasele, le fac de mâncare și le cumpără medicamentele necesare, vopsesc copacii și gardurile, șterg graffiti-urile de pe ziduri, se ocupă de salvarea vreunui alcoolic sau de găsirea unui loc de muncă vreunui proaspăt mutat în cartier. Puțini sunt cei care nu fac parte dintr-o astfel de asociație de întrajutorare. Dacă nu simți nimic deosebit pentru vecin, tot participi la vizita organizată pentru a-l ajuta. De rușinea celorlalți, măcar. Este avantajul comunităților mici, iar în medie există câte o astfel de asociație la 500, cel mult 1.000 de oameni.
Pe lângă biserici
Noi, din păcate, nu avem această cultură a întrajutorării. De fapt, o aveam, dar cei 45 de ani de comunism ne-au șters-o din memorie. Începuturile voluntariatului se leagă la noi de începutul secolului XIX și de activitatea bisericilor catolice și greco-catolice. Cele mai multe asociații funcționau în Ardeal și în centrul Moldovei, în general pe lângă biserici. Nu că ortodocșii ar fi fost mai răi din fire, dar de regulă erau mai săraci. Iar chef să ajuți pe cel de-alături îți vine atunci când tu însuți ai suficient. De altfel, cea mai cunoscută asociație interbelică era Societatea Femeilor Ortodoxe, implicată puternic în acțiuni de binefacere. Comunismul a desființat biserica greco-catolică, a tras-o pe dreapta pe cea catolică și a desființat toate asociațiile de voluntari. Puteau fi periculoase, pentru că se adunau acolo oameni pentru alte scopuri decât cele de partid și de stat. Apoi, statul își asumase oricum toate acțiunile cu caracter social, deci asociațiile de voluntari independente de partid au putut fi scoase în afara legii fără probleme.
Români reticenți
Iar efectele acestei situații le simțim din plin și acum. Aproape trei sferturi dintre români consideră că nu ar fi nevoie de voluntari dacă statul și-ar face treaba. Peste jumătate sunt siguri că nimeni nu muncește degeaba, deci voluntarii sigur „se scot” în vreun alt fel. În proporție de 47%, românii cred că un voluntar muncește mai prost decât un lucrător plătit. Iar 32% dintre români cred că voluntariatul a fost înființat de comuniști și ar trebui înlocuit cu munca plătită. Altfel spus, românii înșiși sunt reticenți atunci când vine vorba de a face ceva voluntar.
Lege șchioapă
E drept, nici statul nu prea ajută. Prima lege a voluntariatului a apărut abia în 2001 și era aproape inaplicabilă. A fost modificată acum vreo trei ani, dar nu s-au schimbat multe. Conform legii, voluntarii trebuie să fie apți de muncă, adică să aibă măcar 16 ani. Practic, e interzis voluntariatul pentru copii. Or, dacă nu îți crești copilul în spiritul ajutorării aproapelui, cum să te aștepți să-l pocnească deodată cheful ăsta când va fi mai mare? Din pasiune pentru hârtii, probabil, statul ține să închei un contract de voluntariat, ca să fie clar cu ce te ocupi. Contractul ăsta este bun pentru a putea cere decontarea cheltuielilor făcute ca voluntar. E o posibilitate pur teoretică, pentru că asociațiile se bazează pe voluntari tocmai pentru că nu au bani să plătească lucrători, nu?
Voluntar cu acte
Contractul e totuși bun, pentru că voluntariatul poate fi considerat ca experiență profesională. Asta însă doar dacă voluntariatul se face în domeniul studiilor absolvite. Degeaba ești voluntar în domeniul social, dacă tu ești economist. De această prevedere profită doar firmele care se află în căutare de muncitori, prin așa-numitul voluntariat corporatist. Îți faci experiența la firma la care ești voluntar, în ideea că vei fi și angajat. Mă rog, ai toate șansele să te alegi doar cu un certificat de voluntariat, cu o strângere de mână și o urare de bine. Legea nu dă voie asociațiilor de voluntari să se folosească de eventualele fonduri alocate de autoritățile publice locale pentru a-și reduce cheltuielile, deci e cam greu să te adresezi primăriei pentru ajutor.
Sunt foarte puțini
Consecința e logică. Pe hârtie, 15% dintre români sunt membri voluntari în câte o asociație. Cifra e incompletă, pentru că nu include și copiii sub 16 ani. Chiar dacă ar fi însă de 20%, e doar statistică. Ea nu include doar organizațiile neguvernamentale, așa cum le înțelegem noi, ci și partidele politice sau sindicatele, care tot asociații sunt, la urma urmei. În fapt, doar 2% din populația României prestează efectiv o muncă de voluntariat pe undeva. Cel puțin, asta zic studiile europene făcute la noi pe tema asta. Tot aceste studii spun că bărbații și femeile sunt voluntari în proporții relativ egale, situație net diferită față de Europa de Vest, unde femeile constituie majoritatea. Majoritatea voluntarilor sunt tineri. Vârstnicii, care au rămas cu ideea mult urâtă a voluntariatului obligatoriu, evită implicarea. Dacă o fac, de obicei sunt voluntari pe lângă asociațiile religioase sau biserică.
Distribuție pe regiuni
Apoi, după cum am mai amintit, majoritatea voluntarilor sunt din zonele bogate ale țării, adică București, Banat și Transilvania. Moldoveanului, munteanului sau olteanului numai de voluntariat nu-i arde, câtă vreme abia are ce pune pe masă. Cei mai mulți voluntari provin din comune sau orașele mari, foarte puțini fiind din orașele medii sau mici. Explicația e simplă. La țară, fiecare se cunoaște cu fiecare și oricine poate fi pus în situația de a da o mână de ajutor, pentru a primi la rându-i. Locuitorii orașelor mari sunt, ca medie, mai educați și mai apropiați de mentalitatea vestică. În orașele mici, riști să râdă prietenii de tine dacă te văd făcând cumpărături pentru hoașca aia de la etajul doi.
La genunchiul broaștei
Chiar puțini cum sunt, voluntarii noștri nu se prea agită. Din lipsă de timp, cum invocă 40% dintre voluntari, jumătate dintre ei slujesc comunitatea doar 10-20 de ore pe lună. Adică maxim o oră pe zi lucrătoare. Cam o cincime din media vest-europeană. Ca urmare, și impactul economic al voluntariatului este minim. Nu există informații clare, pentru că statistica noastră nu urmărește niciun indicator din acest domeniu. Se apreciază totuși, pe baza bilanțurilor depuse de cele aproximativ 100.000 de ONG-uri, că cheltuielile acestora reprezintă cam 0,3% din PIB. Cât din această sumă reprezintă cheltuieli făcute prin voluntariatul propriu-zis, chiar nu se știe. De altfel, doar 1% dintre asociații oferă servicii sociale, adică cele care dor mai tare.
Necesar în comune
Cu toate acestea, voluntariatul este mai mult decât necesar, fie și pentru simplul motiv că statul nu le poate face pe toate nici dacă funcționează perfect. De exemplu, știm cu toții că într-o comună există un singur asistent social. Iar acela se ocupă de copiii aflați în situații de risc, de ajutoarele alimentare oferite de Uniunea Europeană, de ajutoarele de lemne, de ajutoarele sociale, de alocațiile pentru familii monoparentale și de câte altele. Să-i mai ceri să și umble prin casele bătrânilor singuri, măcar să-i întrebe ce le-ar trebui, este de-a dreptul absurd. Voluntariatul vine teoretic tocmai să umple acest gol. Ceea ce însă nu se prea întâmplă.
Repartiția la noi
Dintre voluntari, 6% sunt cei care lucrează pentru biserică, marea majoritate având peste 60 de ani. Pe locul doi ar fi cei care se implică în acțiuni de sprijinire a bătrânilor, săracilor sau persoanelor cu handicap, acțiuni care grupează 3% din voluntari. Aceeași proporție este reprezentată de voluntarii din asociațiile ecologice sau pentru drepturile animalelor. Câte 2% din voluntari se implică în educație, artă și muzică sau în sport. Restul sunt împrăștiați în domenii mărunte. Firesc, impactul lor este deocamdată minim.
Potențial avem
Totuși, în ciuda acestui tablou mai degrabă sumbru, există și o rază de speranță. Dintre motivele pentru care românii se implică în acțiuni de voluntariat, pe primele două locuri se află obținerea experienței profesionale și ajutorarea aproapelui, cu 51,1%. Posibilitatea de a-și face prieteni noi este nominalizată de 49,4% dintre voluntari, iar implementarea propriilor idei, de 40,7%. Altfel spus, foarte mulți români sunt voluntari pentru a ajuta pe alții și pentru a veni cu idei noi. Doar 8,2% se implică în voluntariat pentru oportunitatea de a călători în străinătate. Pe scurt, potențial avem. Mai trebuie să treacă însă ceva timp până să ne obișnuim cu ideea.
Legenda foto: Grup de liceeni, pe vremea comuniștilor, duși la muncă pe terenurile cultivate cu cartofi. Perioada de câteva săptămâni pe an era considerată drept „practică agricolă”