Acum un an, moldovenii lăsau Europa cu gura căscată. Considerată ca o țărișoară acaparată pe vecie de Rusia, Republica Moldova a reușit ceea ce părea dacă nu imposibil, atunci cel puțin improbabil. Candidatul pro-rus la alegerile prezidențiale a fost înfrânt, iar fotoliul de președinte al Republicii Moldova a fost ocupat de un candidat pro-european, ba chiar și femeie pe deasupra, Maia Sandu. Stilul ei simplu, dar ferm, ofensiva anticorupție declanșată peste Prut și atitudinea pro-europeană pe care și-a menținut-o în ciuda presiunilor economice exercitate de Rusia au făcut din Maia Sandu aproape un erou al opiniei publice românești. Dintre liderii politici străini, președintele moldovean este cel în care românii au cea mai mare încredere. De fapt, Maia Sandu este chiar de două ori mai simpatizată decât președintele Iohannis. Poate și din dorința de a „ciupi” ceva din simpatia de care se bucură Maia Sandu, președintele nostru a invitat-o zilele trecute într-o vizită oficială în România. Cu ce rezultate, vom vedea.
Sprijin românesc – ioc
Adevărul e că dacă eram în locul Maiei Sandu, ne gândeam de două ori înainte de a accepta invitația lui Iohannis. Nu de alta, dar în campania electorală de anul trecut din Republica Moldova, România pur și simplu nu a existat. Ne lăudăm că basarabenii sunt frații noștri, că-i susținem pe drumul european, dar de la București nu a plecat nici măcar un mesaj de susținere pentru pro-europenii de dincolo de Prut. Dimpotrivă, diverși politicieni autohtoni s-au afișat nonșalant tocmai cu candidații rusofili. Nici măcar după victoria Maiei Sandu, Bucureștiul nu a reacționat. Firesc ar fi fost ca președintele moldovean să-și facă prima vizită externă în țara-soră, România. A mers Sandu la Bruxelles, la Berlin, oriunde, numai la București, nu. Deh, în diplomație cam așa e: mergi numai unde ești inivitat. Iar Iohannis al nostru avea alte treburi. Abia acum, după un an de zile, și-a găsit timp să vorbească cu moldoveanca.
Cu substrat
Din discuțiile purtate între doi șefi de stat, nu se află decât ceea ce spun aceștia după întâlnire, în declarația comună. Nu putem decât să o admirăm pe Sandu pentru tactul cu care a abordat conferința de presă. A vorbit despre ajutorul dat Moldovei de către România în contextul epidemiei COVID, despre cât de bine le-a prins gazul livrat de țara noastră luna trecută sau despre proiectele comune de infrastructură. Aparent, totul frumos, roz-bonbon și legat cu fundiță. Citind însă printre rânduri, l-a pălmuit pe Iohannis de i-au mers fulgii. Iar asta chiar ne-a bucurat, pentru că palmele date de moldoveancă reprezintă indirect un sprijin pentru Iași.
Mai mult din vorbe
Ajutorul românesc pentru Moldova în timpul pandemiei a fost, de fapt, nesemnificativ. Le-am dat materiale sanitare de 2,3 milioane euro și câteva sute de mii de vaccinuri. Mult mai mult a fost ajutată Moldova de americani, care nici nu știu unde se găsește țara asta pe hartă. Gazoductul a fost, în realitate, aproape inutil, iar alte proiecte de infrastructură nu au depășit stadiul planșelor frumos colorate.
Adevărul gol-goluț
În octombrie, firma rusească de stat care furnizează gaz în toată Europa a încercat să forțeze Moldova să plătească un preț dublu, oprind pur și simplu livrările. Motivul oficial a fost faptul că Moldova Gaz nu și-a plătit facturile. Doar că Moldova Gaz este deținută în proporție de 51% tocmai de Gazprom. Cu alte cuvinte, Gazprom făcea scandal pentru că ea însăși nu se obosise să-și încaseze facturile. Moldova nu a cedat șantajului și l-a făcut pe dracul în patru să se descurce. A importat, mai ieftin, gaz din Polonia, folosind conductele ucrainene. De fapt, și Polonia tot din Rusia importă gaz, dar polonezii au fost încântați să-l sâcâie oleacă pe Putin revânzând gaz în Moldova. În toată această perioadă, ajutorul României a fost minim. Da, s-a trimis gaz în Moldova, dar în cantități reduse, cât să mențină presiunea în conducte. Nu au fost făcute livrări capabile să țină mica industrie moldoveană în stare de funcționare și nici să-i încălzească pe locuitorii Chișinăului. Iar aceasta, dintr-un motiv simplu: nu putem. Să vrea România să vândă gaz în Moldova, nu are capacitatea asta. Celebrul gazoduct lansat încă de pe vremea când prim-ministru era Victor Ponta, pur și simplu nu funcționează așa cum ar trebui să o facă.
De ce nu e funcțional
Gazoductul Iași – Ungheni – Chișinău a fost gândit ca o ramură a magistralelor românești, capabil să alimenteze la o adică întreaga Moldovă. Basarabenii și-au făcut treaba, construind conducta de la Ungheni la Chișinău, conectată cu cea dintre Iași și Ungheni. Doar că pentru ca ansamblul să funcționeze, mai erau necesare niște investiții de care nu s-a vorbit. Era necesară o conductă de 700 mm între Onești și Lețcani, cale de 160 km, prin care să poată trece destul gaz pentru a ajunge și la moldoveni. În stadiul actual, gazoductul poate prelua doar ce prisosește Iașului. Conducta Onești – Lețcani este încă în lucru. Mai sunt necesare și două stații de compresoare la Onești și Gherăiești, care să asigure presiunea necesară transportului. Nici acestea nu au fost încă construite. Teoretic, ambele lucrări ar cam trebui să fie gata în curând, dar știți cum e cu respectarea termenelor la români.
Nimic la pod
Tot la capitolul „Datorii” intră și podul rutier de la Ungheni, menit să lege Iașul de Republica Moldova fără ocolurile inutile spre Sculeni ori Albița. Proiectul există de mai bine de 15 ani, dar nu a avansat un pas. Nici măcar clasica animație pe calculator care să-l prezinte cum ar trebui să arate, nu a fost încă făcută. De partea cealaltă a Prutului, moldovenii și-au refăcut drumurile, astfel încât conectarea cu podul, la Zagarancea, să se facă mai ușor. Pe urmă, s-au pus pe așteptat să ne facem și noi treaba. Doar că… nimic. De fapt, nu chiar. Acum vreo două luni, oficialii Ministerului Transporturilor de la noi au început să spună că amplasamentul podului nu este bine gândit, că e dezavantajos pentru România și că nu se va cupla cum trebuie de viitoarea autostradă Ungheni – Iași – Târgu Mureș. Adică nu s-a făcut nimic, dar deja nu ne mai place. Mai rămâne să înceapă cei doi-trei ani de dezbateri inutile asupra amplasamentului, după care se va ajunge la concluzia că nu prea contează dacă podul e juma de kilometru mai la deal ori mai la vale. Doar că timpul va fi fost deja pierdut degeaba.