Am mai vorbit noi, de-a lungul timpului, de marile personalități ale Iașului. Chiar recent am povestit despre ieșenii care și-au pus decisiv amprenta asupra unor domenii ale științei și ale căror nume sunt înscrise definitiv în istoria acesteia alături de cele ale celor mai mari savanți ai lumii. Totuși, ne dăm seama că am căzut în aceeași capcană ca tot românul: ne lăudăm cu cei care devin cunoscuți „afară”, dar îi uităm pe cei de aici. Fără îndoială că, dacă Iașul ar fi rămas un simplu oraș de provincie ca oricare altul, n-am fi dat lumii pe vreun Emil Racoviță, George Emil Palade sau Ioan Petre Culianu. Deci, cui datorează Iașul ceea ce este acum? Care sunt oamenii care au bine-meritat de la ieșeni? Cei ale căror nume merită pomenite și la mormântul cărora ar trebui să aprindem măcar din când în când o lumânare?
Înființarea: 1864
De la înființarea funcției de primar, în 1864, pe vremea lui Cuza, Iașul nostru a avut parte de câțiva oameni de aur. Câțiva vizionari au făcut Iașul de azi și îi putem număra pe degetele unei mâini. Dacă ne imaginăm Iașul ca pe o carte de colorat, putem spune că vreo trei-patru corifei au desenat orașul. Toți ceilalți, doar s-au jucat cu creioanele colorate printre liniile trasate de înaintași.
De cinci ori primar
Iar cel mai mare primar din istoria Iașului a fost, aproape incontestabil, un… sucevean. Sau pe-aproape, că omul nostru era născut la Fălticeni. Nu vrem să aducem vreo atingere patriotismului local, dar cu greu s-ar putea găsi cineva care să se poată compara cu Nicolae Gane din punctul de vedere al activității edilitare. Scriitor ca pasiune și magistrat ca profesiune, Gane și-a găsit însă vocația în politică, ca membru al Partidului Conservator. A ajuns primar de vreo cinci ori, dar și-a dus de fiecare dată mandatul până la capăt. În total, a condus Iașul vreo 13 ani, fiind cel mai longeviv primar din istoria orașului.
Asfaltarea străzilor
În primul lui mandat, s-a apucat să rezolve problema incendiilor care afectau regulat orașul. Multe case erau făcute din lemn sau acoperite cu paie. Străzile mai importante erau și ele podite cu lemn, smolit pentru a i se da rezistență. Era rețeta perfectă pentru incendii, așa că Gane s-a gândit să schimbe rețeta. A propus consiliului local asfaltarea străzilor și trotuarelor. Pe atunci, în 1872, era o soluție tehnică revoluționară ca și necunoscută la noi. Consiliul local a zis „nu”, invocând lipsa banilor. Clasic, nu? Da, dar nu și pentru Gane, care i-a tocat pe consilieri la cap până i-a convins să aprobe emiterea de obligațiuni municipale pentru susținerea lucrărilor. La sfârșitul mandatului, cele mai importante străzi ale Iașului erau asfaltate. Altele, erau acoperite cu piatră cubică. La București, Calea Victoriei de azi se chema încă Podul Mogoșoaiei și abia fusese pietruită.
Transportul public
Următoarele două mandate ale lui Gane au durat doar două, respectiv nouă luni, așa că nu a avut timp să facă mare lucru. Dar în 1895, Gane a ajuns primar pentru a patra oară și s-a gândit să mai rezolve o problemă: transportul. Până la Gane, transportul public se făcea cu birja, iar transportul de marfă, cu căruța. Vă imaginați un Iași în care să nu poți merge decât cu taxiul? Era nevoie de un mijloc de transport mai ieftin, accesibil mai multora. După mai multe studii, „de fezabilitate” cum s-ar spune astăzi, Gane a optat pentru tramvai, introdus deja în București, unde funcționau 13 linii de tramvai cu cai și una de tramvai electric. Varianta tramvaiului cu cai era discutată și pentru Iași, unde existau suficienți potcovari și curelari care să facă hamurile, iar fân și ovăz se găsea ușor și ieftin. Primarul s-a opus categoric, argumentând că Iașul nu e București, adică un oraș de câmpie. Și la București, pe cele câteva dâmburi denumite pompos „dealuri”, se întâmpla ca pasagerii să trebuiască să se dea jos din tramvai și să-l împingă. Vă imaginați doi cai care să urce Copoul, trăgând după ei o tărăboanță cu vreo 20 de pasageri?
Prima linie de tramvai
Argumentul suprem adus de Gane în favoarea tramvaiului electric a fost cel financiar, primarul reușind să demonstreze că acesta va fi rentabil. Ca urmare, în 1899, Gane a tăiat panglica inaugurală a uzinei electrice de la Gară și… i s-a terminat mandatul. Tramvaiul propriu-zis a fost inaugurat de Alexandru Bădărău, că așa e la noi: boii ară, iar caii mănâncă. Ca mic amănunt, prima linie de tramvai a fost Gară – Târgu Cucu, tramvaiul având un vagon de pasageri și o platformă de marfă, pe care erau transportate baloturile negustorilor evrei din zonă.
Alimentarea cu apă
Al treilea și ultimul mare proiect dus la bun sfârșit de Gane a fost rezolvarea celei mai grave probleme a Iașului: alimentarea cu apă. Ca orice altă așezare omenească și Iașul a fost fondat lângă un râu, a cărui apă era folosită pentru băut și spălat și în a cărui albie erau aruncate gunoaiele. În timp, apa Bahluiului a devenit insuficientă, dar și prea mizerabilă pentru a mai fi băută. Captarea câtorva izvoare din împrejurimi, începând din vremea lui Vasile Lupu, a căror apă era dusă la câteva cișmele, fântânile și puțurile nu puteau soluționa problema. Apa trebuia adusă de undeva, dar de unde? Cel mai la îndemână ar fi fost Prutul, dar apa acestuia era tulbure și greu de potabilizat. S-au căutat alte izvoare și râuri prin zonă, ajungându-se la două variante. Prima însemna să fie captate toate izvoarele existente până spre Hârlău și Bivolari, ceea ce ar fi dus la un sistem de alimentare cu apă foarte dificil de gestionat. A doua, aducerea apei de la mama naibii, adică din valea Nemțișorului, un afluent al Moldovei.
„Pompată” gravitațional
Această variantă, propusă de un inginer britanic, a fost respinsă de primarul Bădărău, în 1899, ca fiind fantezistă. Lui Gane însă, i-a plăcut. Normal, că doar el îl angajase pe englez. Problema era doar lungimea conductei necesare, de peste 100 km, pentru că altfel, nu era nevoie de nici măcar o pompă. Comuna Timișești e oleacă mai la deal, așa că apa putea curge gravitațional. În plus, apa era de o calitate excelentă. Deh, izvor de munte. Din nou un credit municipal, iar lucrările au putut fi demarate. La ele au participat vreo 3.000 de muncitori, inclusiv numeroși imigranți italieni și bulgari. Iar prețul fontei pe piață a crescut brusc din cauza cererii enorme de pe șantierul ieșean. În aprilie 1911, conducta intra în funcțiune. Pe vremea primarului Dimitrie Greceanu, pentru că lui Gane îi expirase iar mandatul, Ghinionist omul, nu?
Ieșean get-beget
Al doilea mare primar al Iașului a ajuns să fie mult mai cunoscut decât Gane. Poate și pentru că prin casa lui orice ieșean a trecut măcar o dată în viață, ca elev, „cu clasa”. E vorba de Vasile Pogor, în casa căruia din Copou se desfășurau ședințele societății „Junimea”. Tot de neam boieresc era și el. Doar că era ieșean get-beget, nu fălticenean și era fiu de comis, nu de ditamai postelnicul, precum Gane. Comisul era cel care se ocupa de grajdurile și caii domnești. Postelnicul era membru în sfatul domnesc și se ocupa de camera de dormit a domnitorului și de organizarea audiențelor la acesta. Printre boieri, pe lângă Gane, Pogor era un biet pârlit, chiar dacă tot conservator.
Realizările lui Pogor
Pogor a fost primar doar de vreo trei ori, „domnind” în total doar vreo șase ani și-oleacă. Dar i-au fost suficienți pentru a arăta ce știe să facă. În tinerețe fusese vreo lună ministru al instrucțiunii publice, timp în care abia apucase să cunoască ușile ministerului. Și vreo câțiva oameni, printre care și pe principele Carol I. Lui Pogor i se datorează în bună măsură titlul de „a doua capitală” acordat Iașului de către Carol I, ca și câteva construcții emblematice ale Iașului. În timpul ultimului său mandat, între 1892 și 1894, Pogor a dat totul din el. Iar „totul” a însemnat să-l convingă pe Carol să dea bani din buzunarul propriu pentru începerea lucrărilor la Palatul Universitar din Copou și la noul Teatru Național, cu frumusețea căruia ne lăudăm noi acum. Ambele construcții au fost începute de Pogor și inaugurate de Gane. Construirea Băii comunale a fost începută tot de Pogor și tot în timpul lui au început lucrările de canalizare a Iașului. Tot în timpul lui, primăria s-a mutat în actualul său sediu din Palatul Roznovanu.
Credit pe numele său
Dar lucrul cel mai frumos pe care l-a făcut Pogor și pentru care și-a bine-meritat recunoștința urmașilor a fost un credit. În 1891, a împrumutat 4 milioane de lei aur pentru continuarea lucrărilor de asfaltare începute de Gane, construirea unui abator și a zece școli primare. De ce e așa frumos gestul? Pentru simplul motiv că nu a luat creditul pe numele orașului, ci pe al său. A asfaltat orașul și a construit școli pe banii lui. Ați auzit de vreun primar al zilelor noastre care să fi făcut la fel? Noi, nu.
Monumente și agrement
Iașul nu înseamnă însă doar asfalt, apă, canal și transport. Infrastructura reprezintă doar baza tehnică a unui oraș, nu viața însăși a acestuia. Iar cel care a înțeles cel mai bine acest lucru a fost Osvald Racoviță. Două mandate, șase ani ca primar al Iașului, la sfârșitul anilor ’20 și la mijlocul anilor ’30. Dar șase ani plini, cu vârf și îndesat. Când Racoviță a ajuns primar, în 1927, se împlineau zece ani de la eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești, Oituz sau Nămoloasa. Atunci au început demersurile pentru construirea Mausoleului Eroilor de pe dealul Galata. La cererea primarului, municipalitatea a donat terenul necesar și o contribuție financiară generoasă. Abia a văzut monumentul inaugurat, iar Racoviță și-a pierdut mandatul. Deh, liberalii pierduseră alegerile, iar la putere ajunseseră țărăniștii. Dar prinsese deja gustul acțiunilor edilitare. La presiunea lui Racoviță și pe baza unui proiect pe care-l lăsase în sertarele biroului, primarul țărănist Petru Bogdan a amenajat ștrandul de lângă Palat, pe locul vechilor iazuri domnești ale lui Vasile Lupu. Atunci a fost folosită pentru prima oară în presă expresia „Iași, localitate balneară”, transformată în realitate odată cu descoperirea nămolurilor terapeutice din Nicolina.
Pelerinajul, din 1935
Al doilea mandat al lui Racoviță a fost dedicat în principal culturii. După criza economică din 1929-1933, regele Carol II impulsiona puternic activitatea culturală, iar investițiile în acest domeniu erau la modă. Racoviță a tăiat panglica actualului sediu al Bibliotecii Centrale Universitare de la Fundație, unde lucrările fuseseră începute de Petru Bogdan. Pe urmă, a trecut la aplicarea propriilor idei. A reamenajat parcul Expoziției, dându-i forma actuală. Lui Racoviță i se datorează construirea în parc a replicilor Hanului Ancuței, Bolții Reci și a Arcului vechii Academii Mihăilene. Și dacă tot avea la dispoziție un parc nou, Osvald Racoviță a organizat în toamna lui 1935, „Luna Iașilor”, cu expoziții artistice, industriale, culturale și agricole și cu sărbătorirea spectaculoasă a hramului Sfintei Parascheva. De atunci datează transformarea unui hram local în cel mai mare pelerinaj religios din România.
Trimis la Canal
Lui Racoviță i se datorează și numeroasele busturi care împodobesc aleile parcurilor ieșene. A, nu le-a făcut el pe toate, firește. Doar pe primele, dar el a fost cu ideea. Bustul lui Topârceanu din parcul Copou a fost realizat la inițiativa lui Racoviță în 1937, în timpul mandatului său începând și amenajarea aleii Junimiștilor de lângă Teiul lui Eminescu.
Osvald Racoviță a plecat sărac din primărie și a murit și mai sărac. Arestat după venirea comuniștilor la putere, ca mulți alți foști politicieni interbelici, Racoviță a fost trimis la Canal. A reușit să supraviețuiască. La ieșirea din pușcăriile comuniste, fostul mare primar al Iașului a putut să se angajeze doar ca muncitor necalificat la o întreprindere bucureșteană. A murit în 1974, uitat de ieșenii cărora le dedicase cei mai rodnici ani ai vieții.