În gimnaziu aveam un profesor de istorie care ne-a făcut să ne îndrăgostim de acest obiect de studiu. Avea, sărmanul, un stil de a preda de nu se putea să nu-ți placă. Era miop de trebuia să-și înfigă nasul în catalog de i se lipeau lentilele ochelarilor de foaie pentru a putea citi numele elevului. Ca urmare, la lucrările de control se putea copia în voia cea bună, că oricum nu vedea nici la trei pași în față. Dar nu de asta îl iubeam, ci pentru felul în care atunci când preda își fixa ochii lui miopi de după fundurile de borcan undeva, între tavan și fereastră și povestea, sărind de la una la alta, de uitai și titlul lecției. Odată, preda despre participarea României la a doua păruială mondială și a ajuns să povestească despre așezarea maghiarilor în sudul Basarabiei, în sec. IX și despre creștinarea găgăuzilor. Care era legătura? Cine mai știe. Dar sigur era, pentru că proful avea un discurs perfect cursiv și urmărea un fir logic. De la „Cioc” am învățat să căutăm dincolo de fraza abia citită. Poate grație lui am și ajuns ziariști.
Vatra Iașului
Deunăzi, am citit un articol despre urbanizarea Europei, despre procentul din populație care mai trăiește la țară, versus orășeni. Firesc, ne-am gândit imediat la Iașul nostru, la dulcele târg. Oare când a trecut Iașul pragul dintre sat și oraș? Unii ar spune că niciodată, că ai mai mulți „țărani” în sensul peiorativ al termenului decât orășeni șlefuiți. Apoi, la urma urmei, încă n-am cunoscut ieșeanul care să nu aibă măcar un străbunic născut la țară. Asta, deși Iașul nostru apare hodoronc-tronc în istorie direct ca oraș. Prima atestare documentară credibilă, un privilegiu comercial dat de Alexandru cel Bun negustorilor polonezi la 1408, arată că Iașul era cel puțin un târg încă de la acea dată. Nu se putea stabili un punct vamal într-un sat oarecare. Acum 600 de ani, Iașul era un târg apărut ca oborul din Podu Iloaiei de azi, la marginea unui drum. De fapt, la întretăierea a două drumuri. Dacă ar fi fost unul singur, rămâneam obor. La Iași se întâlnea un drum venind din Polonia și trecând prin Hotin, Dorohoi, Botoșani și Hârlău, intrând în oraș prin Păcurari. Alt drum venea tot dinspre nord, mergând pe Sărărie și urmând cursul Prutului. Cele două se întâlneau cam pe unde e acum blocul-turn al UPA. În zona cuprinsă între Palatul Culturii și bulevardul Tudor Vladimirescu s-au găsit cele mai vechi urme ale Iașului urban.
Străbătut în 10 minute
Doar că actualul bulevard Tudor Vladimirescu era pe atunci valea Cacainei, pârâul în care se aruncau gunoaiele orașului. Până la 1500 toamna, Iașul începea din Podu Roș și se termina în Bucșinescu. Pe lățime, începea de la Podu Lung, actuala stradă Sf. Lazăr și se termina la Casa Cărții. Atât. Ulița Mare, actualul bulevard Ștefan cel Mare, încă nu exista. Populația nu depășea, probabil, 5.000 de locuitori, incluzându-i și pe armenii veniți aici în a doua jumătate a sec. al XIV-lea și așezați la periferie. Pe strada Armeană de azi. Tot la periferie fuseseră așezați și catolicii, în majoritate maghiari. Mahalaua lor era așezată imediat la vale de actuala biserică catolică. Deci, luat la pas, Iașul putea fi străbătut în 10 minute și înconjurat în juma’ de oră.
25.000 oameni în 1750
Iașul a început să crească după ce Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei aici, în 1564. Noul statut al orașului l-a făcut atractiv și pentru alții, în afară de armeni și unguri: polonezi, italieni, croați, greci și turci. Pe vremea lui Vasile Lupu, Iașul ajunsese la vreo 15.000 de locuitori, întinzându-se spre vest până dincolo de blocul Gulliver, iar spre nord, până în Târgu Cucu. Când a fost ars de cazaci și tătari, la 1650, ieșenii s-au refugiat în codrii Copoului, situați dincolo de un pârâu care curgea pe actuala stradă Pogor, spre Păcurari. Prima explozie demografică s-a petrecut însă pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, după ce la Iași a fost mutată și Mitropolia Moldovei, la 1687. Atunci am devenit cu adevărat capitală și am devenit interesanți și pentru evrei. Care, ca orice neam străin, a fost așezat la periferie. Adică din Târgu Cucu la vale și din Piața Unirii spre Fundație și Păcurari. La 1750, Iașul avea probabil vreo 25.000 de locuitori. Datele certe lipsesc, dar eram un oraș important pentru epocă. Mă rog, pentru Evul Mediu românesc. Spre comparație, la 1220, când au fost cucerite și distruse de tătari, orașele Samarkand și Buhara aveau câte un milion de locuitori. Dar asta se întâmpla pe Drumul Mătăsii, nu pe Drumul Hotinului.
Mai tare ca Bucureștiul
Primii care au făcut un recensământ propriu-zis al orașului au fost rușii, care au ocupat ambele țări române la 1828. Bine, ei au făcut recensământul doar ca să calculeze exact cât trebuie să plătească fiecare pentru întreținerea trupelor de ocupație, dar asta e altă discuție. La 1831 așadar, aveam 59.880 de locuitori, iar în zorii Unirii de la 1859, aproape 66.000. Iașul era comparabil ca dimensiuni cu Bucureștiul, dar se dezvolta mult mai rapid.
Vârf istoric
Unirea Moldovei cu Muntenia și, mai ales, stabilirea definitivă a capitalei la București, în 1862, au reprezentat o catastrofă economică și demografică pentru orașul nostru. Până în 1866, PIB-ul local, cum i-am spune acum, scăzuse cu o treime, iar populația, cam la fel. Stabilizat economic după venirea la domnie a lui Carol I, care a pompat bani din plin în „a doua capitală”, Iașul și-a revenit ca populație abia la începutul secolului al XX-lea. Printre altele și pentru că ridicarea Palatului Universitar în 1897 a făcut din Iași un veritabil centru universitar, iar deschiderea Teatrului Național, în același an, un centru cultural. La 1912, Iașul ajunsese la 75.000 de locuitori, iar creșterea reîncepuse. Vârful istoric, ca populație, a fost atins în 1916 și nu a mai fost depășit niciodată. În plin război, Iașul ajunsese să adăpostească 350 – 400.000 de locuitori, majoritatea fiind refugiați din sudul țării. Atunci era „capitala de război” a României, atât cât mai era ea.
Cele mai moderne metode
Pentru un statistician, recensământul făcut în vremea lui Carol II, în 1930, reprezintă o adevărată operă de artă. Au fost folosite cele mai moderne metode de colectare a datelor, iar complexitatea recensământului a depășit orice se făcuse în Europa până la acea dată. În 1930, Iașul ajunsese la 102.872 de locuitori. Cam 60%, respectiv 63.000, erau români. Încă o treime, 34.600 erau evrei. Toate celelalte nații intrau la „și alții”. Armeni erau doar 170, maghiari și polonezi, câte vreo 500, ruși și nemți câte aproape 1.000. Mai erau doi tătari și un huțan. A, și 340 de țigani. Numărul redus al acestora din urmă se explică prin faptul că țiganii fuseseră robi până la jumătatea sec. al XIX-lea, fiind așezați preponderent în mediul rural, pe lângă moșiile boierești.
Devastat de război
Al cincilea deceniu al secolului trecut a reprezentat o perioadă haotică pentru Iași. Pogromul din 1941, deportarea țiganilor în Transnistria, bombardamentele rusești și americane, refugiul basarabenilor și foametea din 1946 au schimbat complet fața Iașului. De fapt, al doilea război mondial a însemnat o întrerupere brutală a evoluției firești a orașului, iar capetele nu au mai fost înnodate niciodată. La 1948, populația se mai ridica la 96.000 de locuitori, iar nivelul dinainte de război a fost depășit abia în 1956.
Mutilat în comunism
Din anii ’60, evoluția orașului a fost doar în sus, cel puțin din punct de vedere economic. Demografic, perioada comunistă a însemnat trei evenimente majore pentru Iași. Pe de o parte, evreii rămași au emigrat în masă în două valuri, la sfârșitul anilor ’60 și la începutul anilor ’80. Ceaușescu i-a vândut efectiv Israelului. S-a încasat ceva valută, dar Iașul a fost lipsit de miile de mici meșteșugari și comercianți care ofereau ce nu putea oferi regimul. Când eram copii, încă mai era pe Lăpușneanu o dugheană în care un evreu vindea… miez de nucă. Alături, altul vindea alviță și tot soiul de cofeturi, mult diferite de bomboanele Brândușa din comerțul socialist. În locul evreilor, au fost așezați țiganii. Nomadismul acestora era considerat o formă de vagabondaj care nu corespundea cu morala socialistă, așa că în scurt timp casele evreiești de pe Cuza Vodă sau Păcurari s-au umplut cu țigani, sedentarizați forțat. De-atunci datează bancurile referitoare la caii ținuți în sufragerie. Al treilea eveniment a fost industrializarea, la fel de forțată. S-au construit zeci de fabrici, din care multe nu aveau nicio legătură cu tradițiile Iașului și nici cu resursele naturale prezente în zonă. O fabrică de cărămizi are dealuri întregi de lut la îndemână. Pentru o turnătorie, trebuie să aduci și fierul, și cărbunele, de la mama naibii.
S-a dublat în 25 de ani
Industrializarea necesita muncitori. Aceștia au fost aduși de la țară, unde mecanizarea agriculturii făcea necesară mai puțină forță de muncă. Pentru acești muncitori s-au construit toate cartierele noi ale Iașului, de la Nicolina și Galata, până la Dacia și Canta. Pe când eram în clasa I, învățătorul ne-a dus lângă pușcăria din Copou, să ne arate în vale cum se construia Dacia. În 1990, Iașul depășise 340.000 de locuitori, dublându-și populația în doar 25 de ani. După 1990, Iașul a cunoscut același fenomen de depopulare treptată din întreaga Românie. Mai lent ca în alte orașe, pentru că suntem cel mai important centru al Moldovei, iar puterea de atracție este semnificativă. Totuși, populația scade.
Peste 300.000
Câți mai suntem? Greu de spus, pentru că statistica e destul de mincinoasă. Datele oficiale din 2011 consemnau o populație de 290.422 de locuitori, dar se știe că recensământul din acel an a fost făcut cu picioarele. Iar Direcția de Statistică consemnează cu precădere populația după domiciliu, nu rezidenții efectivi. Cu alte cuvinte, putem ști în orice clipă câte buletine de Iași există, dar nu și câți posesori de astfel de buletine stau efectiv în oraș. Putem face totuși o aproximare. La 1 iulie 2016, în Iași erau domiciliați 364.381 de oameni. La aceeași dată, în județ erau domiciliați 923.354 de oameni, rezidenți efectivi fiind 789.324. Deci, în întreg județul se aflau 85,48% dintre cei domiciliați oficial aici. Aplicând același procent și pentru municipiu, ar însemna că în momentul de față avem o populație de 311.489 de oameni. Fără copiii plecați în vacanță la bunici.