Din când în când, auzim câte un politician bătându-se cu pumnii în piept de mândrie patriotică și declamând cine știe de discurs plin de vorbe goale despre dragostea de neam și țară, românii de dincolo de granițe și alte astfel de subiecte la care vibrează inima oricăruia dintre noi. În Guvern există chiar un departament dedicat românilor de pretutindeni. La un moment dat, era un minister întreg. Dar ați auzit de ceva concret venind din această direcție? În jurul granițelor României, trăiesc ca minoritari, din Slovenia și Grecia până în Ungaria, Slovacia și Polonia, peste 3 milioane de români. Nu sunt diasporeni. S-au născut acolo, iar istoria i-a lăsat în afara granițelor țării. Singura lor speranță pentru a rămâne români și generația viitoare, nu să devină sârbi, unguri sau ucraineni este, evident, România. Speranță zadarnică, ni-e teamă să spunem. Despre o palmă răsunătoare dată pe obrazul guvernamental pe tema românilor din afara României vom vorbi și noi azi.
„La mormântul lui Aron Pumnul”
Mihai Eminescu, poetul nostru național, altă temă frecventă în discursurile politicienilor, și-a făcut școala la Cernăuți. Pe atunci, orașul era austriac, iar tatăl lui Eminescu voia să-i dea o educație nemțească. Eminescu a învățat la Cernăuți timp de 7 ani. De aici și viitoarea lui pasiune pentru filosofii germani. La Cernăuți, Eminescu a stat în gazdă la profesorul Aron Pumnul, prieten cu tatăl său. Începutul însuși al poeziei eminesciene, actul lui de naștere ca poet a fost oda funebră închinată de Eminescu, pe când avea doar 16 ani, profesorului, atunci când acesta a murit: „La mormântul lui Aron Pumnul”.
Doar vreo 5% sunt români
Mormântul lui Aron Pumnul din cimitirul rutean din Cernăuți, strada care-i poartă numele, strada Mihai Eminescu și casa în care a locuit Aron Pumnul se numără printre puținele lucruri românești rămase în orașul din Bucovina de Nord. Orașul a fost dintotdeauna cosmopolit. Aflat tot timpul în apropierea unei granițe, fie în Moldova, fie în Austria, fie în România, fie în Uniunea Sovietică sau, acum, în Ucraina, orașul a fost tot timpul un mozaic de neamuri și tradiții. Pe vremea lui Eminescu, românii erau încă majoritari, dar în timpul României Mari, ei deveniseră deja o minoritate. Acum, doar vreo 5% din populație mai este reprezentată de conaționalii noștri. Cu atât mai importantă devine, în aceste condiții, menținerea a ce a mai rămas românesc acolo.
Simple vorbe în vânt
Prin 2014 se lansase ideea restaurării casei lui Aron Pumnul. În acel an se împlineau trei secole de la martiriul Brâncovenilor, iar Guvernul organizase la Cernăuți o amplă manifestare culturală românească. Printre altele, s-a abordat și subiectul casei lui Aron Pumnul, Guvernul român urmând să aloce 250.000 de euro în acest scop. Comunitatea românească reușise să cumpere casa, în vederea înființării unui muzeu dedicat lui Eminescu, dar nu avea și resursele necesare. Timpul a trecut și nu s-a mai auzit nimic. Ba da, s-a auzit în 2018 că, în anul Centenarului Marii Uniri, casa lui Aron Pumnul stă să se dărâme. În 2018 se comemorau și 200 de ani de la nașterea lui Aron Pumnul, dar nici asta nu a reprezentat un îndemn suficient. Promisiunea guvernamentală rămăsese la stadiul de vorbe goale, iar apelurile comunității românești din Cernăuți, fără răspuns.
Finanțator privat
Abia anul ăsta, lucrurile au început să se miște. Dar nu pentru că Guvernul român s-ar fi hotărât în sfârșit să aloce banii promiși. Nici vorbă de așa ceva! Apelul puținilor români rămași în Cernăuți a fost auzit de… George Brăiloiu. A, n-ați auzit de el? Nu mulți sunt cei care să fi auzit. E un om de afaceri din domeniul energiei. Și omul are ceva în inimă pentru cultură. În 2011, a cumpărat la o licitație internațională toate documentele rămase de pe urma lui Emil Cioran. Statul român nu fusese capabil să se mobilizeze pentru a le achiziționa. Brăiloiu a dat banul, a luat toată arhiva Cioran și a donat-o Academiei. A îmbogățit România cu un patrimoniu incalculabil, pe banii lui. Acum, s-a apucat să refacă vechea casă a profesorului lui Eminescu. Tot pe banii lui. Nu a spus cât va cheltui; probabil în jur de 250-300.000 de euro, cam cât era proiectul inițial. Frumos este că pentru lucrări a apelat nu la o firmă ucraineană, din zonă, ci tot la o companie românească. A fost întrebat de proiectul guvernamental, dar a fentat răspunsul. A zis doar că proiectul s-a împotmolit în hârtii, nu că a fost uitat. N-a vrut să înjure autoritățile române. O facem noi în locul lui. E lăudabil că un om de afaceri se implică în menținerea spiritului românesc în vechile noastre pământuri de dincolo de granițe. E penibil că nu o face Guvernul.
Exemplul Ungariei
În 2019, Ungaria a făcut în comunitățile maghiare din Ardeal investiții de 75 milioane de euro. Cam ăsta e ritmul lor anual. Presa de limbă maghiară din Transilvania primește subvenții masive din partea Guvernului de la Budapesta. În același an 2019 de care am pomenit, bugetul Ministerului pentru românii de pretutindeni a fost de… 29 milioane de lei. Vreo 6 milioane de euro. Adică vreo 2 euro anual pentru fiecare român din diaspora apropiată. Bani cu care nu se poate face, evident, nimic. Câte un mare nimic pentru fiecare român sau aromân care așteaptă măcar un abecedar românesc editat la București. Cele câteva reviste săptămânale românești din nordul Bucovinei trăiesc din cine știe ce, în orice caz, nu pe banii Guvernului român. Iar în fiecare an se mai închide câte o școală românească. Sau chiar două.