Un cronicar al vremurilor tulburi din politica românească. Lucian Dîrdală, analiză şi psihanaliză

Activ şi în presa locală, şi pe Facebook, analistul politic Lucian Dîrdală dă impresia că nu se plictiseşte niciodată de jobul său. Atâta vreme cât vor exista partide, congrese, manevre politice, geostrategii, DNA etc., grija zilei de mâine va fi mult mai uşor de suportat de către comentatorul ieşean. Iar marfă este din belşug, clienţi să fie, respectiv cititori care chiar să fie pasionaţi de analizele lui Dîrdală. Mai multe despre frământările interioare ale analistului ieşean, am aflat răsfoindu-i paginile jurnalului personal.

Pentru că tot am alura asta junimistă, cu papion şi plete, vă pot spune că pe un analist politic îl citeşte cine vrea şi-l înţelege cine poate

– Uite că trecu şi congresul PSD şi iar am avut ceva de băgat la ziar. Păcat că a fost cam în acelaşi timp cu cel al PNL, lucru care mi-a îngreunat un pic activitatea de analist. Deşi să treci de la Dragnea la Orban nu e chiar foarte greu, sunt uşor de intuit amândoi în ceea ce fac. Între două glumiţe pe Facebook, poate o să am timp să scriu ceva şi despre preconizata întâlnire dintre Trump şi liderul nord coreean, îmi scapă numele acum, e ceva cu Un în coadă. În rest, aceeaşi plictiseală, obişnuita rutină a jurnalistului hârşit printr-ale politicii interne şi externe. Toată ziua comentăm, lumea are impresia că, dacă ne citeşte, află lămuriri despre un subiect sau altul. Oamenii nu ştiu că, de fapt, noi lăsăm special analizele neterminate, ca să deschidă şi data viitoare ziarul pentru a afla noutăţi. Adică nu-i zicem clar: Putin e rău, Trump e idiot sau Macron e şmecher. Doar bâjbâim, cât să-l stârnim pe cititor. Aia e, analistul politic nu termină niciodată ce are de zis. Când un analist zice tot ce ştie, atunci înseamnă că e un om terminat profesional. În fine, cam prea multă filosofie la ora asta. Abia aştept să vină primăvara, dar mai ales vara, să înceapă recepţiile pe la ambasade. Alea mişto, pe gazon, cu cocktail şi glumiţe diplomatice. De zilele naţionale ale SUA şi Franţa, 4 şi 14 iulie, îmi iau clar liber. Abia aştept să respir aerul special al imperiilor. Numai noi, românii, avem o zi naţională băgată în zloata şi tristeţea începutului de decembrie. Măcar dacă rămânea ziua regelui, 10 mai, ca zi naţională. Sau, şi mai bine, 23 august, cu mici la grătar. Contează şi chestia asta când vorbim de geostrategie şi vizibilitatea internaţională. Americanii cu hamburgerul la iarbă verde, noi cu mititeii. Altfel se leagă dialogul diplomatic. Dar aşa, în decembrie, cu ce să vii la discuţiile bilaterale, cu ţuică şi slană? Şi-o ceapă degerată? Iaca de aia nu suntem noi o voce în Europa! Pentru că mirosim a ţuică şi ceapă, fir-ar să fie de specific naţional!