De vreo lună încoace, pe holurile instituțiilor europene de la Bruxelles colcăie un scandal jenant pentru ditamai Uniunea Europeană. În februarie, înaltul reprezentant al UE pentru afacerile externe, Josep Borrell a făcut o vizită la Moscova, pentru a obține eliberarea disidentului Alexei Navalnîi. N-a obținut nimic, ba l-au și luat rușii la mișto într-un mod jenant. Au expulzat trei diplomați UE fix în timpul discuțiilor dintre Borrell și ministrul rus al externelor, Sergei Lavrov, iar la conferința de presă comună, Lavrov a spus clar că pentru Rusia, UE nu este de încredere, că Uniunea este arogantă și altele asemenea. Borrell stătea și zâmbea ca prostul. Evident, i s-a cerut demisia, dar până acum nu s-a întâmplat nimic. Într-o încercare de a drege busuiocul, acesta a apărut la un podcast unde a vorbit despre câte-n lună și în stele. Dar nu despre acest european amețit și jenant voiam noi să vorbim azi, ci tocmai despre podcast, care a devenit în ultimii ani o adevărată modă chiar și la noi. Deci, ce e aia „podcast” și cu ce se mănâncă acest cuvânt nou intrat în limba română? Și de ce e așa de „la modă”?
Cum a pornit totul
Termenul în sine e o calchiere după doi termeni anglosaxoni: iPod, aparatul portabil lansat de Apple pentru cei dornici să asculte muzică în format digital și verbul „to broadcast”, care înseamnă a transmite, a difuza. Deci, un fel de transmisie online a unor fișiere audio sau video. Termenul a apărut acum vreo 15 ani, în Statele Unite și s-a răspândit treptat în restul lumii, căpătând un sens tot mai cuprinzător. Acum el definește practic un fel de dezbatere online pe diverse teme între un moderator și unul sau mai mulți invitați. Podcast-ul se află practic undeva la intersecția între palavrele povestite la o bere și jurnalismul de opinie.
Despre orice
Cel care a lansat ideea podcast-ului în România a fost, cine altul, decât George Buhnici, cunoscut mai ales pentru emisiunea pe care o realiza la ProTV, „iLikeIT”, în care prezenta tot felul de gadget-uri noi și de concepte din domeniul tehnicii de vârf. În stilul lui hazos, Buhnici și-a denumit podcas-ul IGDLCC, adică „Informații Gratuite Despre Lucruri Care Costă”, la care invită, după cum spune chiar el însuși, oameni mai deștepți ca dânsul. De discutat, discută orice: soarta jurnalistului în pandemie, mituri alimentare, bitcoin, efectele psihice ale oboselii și orice v-ar mai putea trece prin cap. Iar discuțiile sunt plasate, evident, pe YouTube sau Facebook.
Chiar și Ministerul Sănătății
Firește, Buhnici nu e singurul care și-a deschis un podcast. E imposibil să faci o listă cu cei care au așa ceva. Ar fi poate, mai simplu, să faci o listă cu cei care nu au podcast. Actori de stand up, cum e Cosmin Nedelcu, alias Micutzu, prezentatori precum Mihai Morar, jurnaliști precum Andi Moisescu ori Cătălin Măruță, toți au intrat în hora podcast-ului. Ba chiar și instituții publice, cum este Ministerul Sănătății, a cărui strategie de comunicare a devenit virală în ultimul timp cu podcast-ul „Profu de sănătate publică”.
Avantaje
Dar care e ideea cu aceste podcast-uri? Păi, tocmai asta: comunicarea. E o modalitate modernă, adecvată schimbării profilului standard al consumatorului de informație. Tinerii nu stau țintuiți în fotoliu în fața televizorului. Nu au timp de asta. Intră pe Facebook sau YouTube, așa că și talk show-ul s-a mutat după ei. Al doilea șpil, despre care se vorbește mai puțin, e cel financiar. Poți prinde niște bani din publicitate dacă ești urmărit de mulți pe YouTube. Și mai poți negocia direct cu o firmă pentru a-i plasa produsele în direct, fără a face altceva decât să anunți scurt la începutul discuției că faci și așa ceva. Pe urmă, stai o oră la palavre cu un pahar pe care scrie „Beți BRIFCOR” în față. E convenabil și pentru producătorul respectiv, că iese mult mai ieftin decât plătind un clip de 30 de secunde pierdut printre altele, într-un calup de publicitate TV la care oricum nu se uită nimeni.
Niciun ieșean?
Al treilea e faptul că poți aborda o temă scandaloasă fără a risca vreun proces de calomnie. Cine să te dea în judecată pentru niște chestii spuse într-un podcast pe care l-au urmărit poate doar 50 de oameni? Și, nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul, e faptul că podcast-ul își permite abordarea unei nișe restrânse. Care are chef de politică, se uită la televizor. Dar dacă ești fan Țestoasele Ninja? N-o să facă în veci și pururi ProTV o emisiune pe acest subiect, dar ai un podcast pe tema asta realizat de Tom Waltz, un veteran al războiului din Irak din 1991, care de vreo 10 ani face benzi desenate cu Țestoasele adolescente. Tinerii de azi nu mai caută o anume vedetă ca să vadă ce are de spus, ci caută o anume temă, indiferent cine o tratează. Și tocmai faptul că podcast-ul permite abordări de nișă ne face să ne mirăm că nu am găsit niciun ieșean care să facă un podcast despre dulcele nostru târg. Sau nu am googălit cum trebuie?