Tristeţi provinciale în Copou. Păduraru, consolând-o pe Popa, nostalgică după frumoşii ani portocalii

Aflaţi cândva în lumina orbitoare a reflectoarelor mass-media, Nicuşor Păduraru, fostul prefect şi deputat de Iaşi, şi Mihaela Popa, ex-europarlamentar şi senator, au ieşit complet din primul rând al ştirilor. Personaje strânse legate de partidul portocaliu creat de Traian Băsescu, cei doi trăiesc de ceva vreme singurătatea anonimatului impus de mecanismul firesc care nu iartă pe niciun om politic ce nu are nimic de spus sau, mai ales, de făcut notabil pentru alegătorii săi. Departe de presa dezlănţuită, Păduraru şi Popa îşi consumă tristeţile provinciale pe aleile Facebookului, unde îşi dau cu părerea, din când în când, despre cât de nedreaptă este viaţa.

Nicuşor Păduraru: Ce faci, Miha, ce mai zici? Ştii, pe vremuri, când erai senatoare, dar cu precedente profesionale la catedră, glumeam întrebându-te dacă e vreo diferenţă între vacanţa parlamentară şi cea de vară şcolară. Şi tu îmi spuneai că e aceeaşi diferenţă ca între trei luni şi nouăzeci de zile.
Mihaela Popa: Da, cum să nu-mi aduc aminte, Nicuşor… ce timpuri frumoase. Îţi dai seama, am fost europarlamentară, stăteam la Bruxelles şi priveam cum România, dar mai ales Iaşul, cresc sub mandatele lui Băsescu precum o turtă mare şi dulce. Şi încă pe vremea aia, Iaşul avea doar o cursă aeriană, spre Viena. Acum are şi spre Bruxelles, ceea ce, îţi dai seama, mă îndurerează şi mai mult. Mai că-mi vine să mă urc în avion şi s-o întind spre capitala Europei. Dar la ce bun?

Se vede că suferi mult… Şi eu încerc să-mi regăsesc aptitudinile şi cheful de a fi poet… Ştii că, în tinereţe, scriam versuri, am şi un volum premiat, „Creioanele de nuc”.
Ştiu şi, vezi cum e viaţa, tocmai nucul ţi-a atras antipatia lui Băsescu, când i-ai spus că în jurul său rar creşte şi iarba. Aşa e, sub nuc nu creşte nimic.

Ce vină am eu dacă fantezia literară m-a bântuit până şi în mizera viaţă politică? Domnul preşedinte ar fi trebuit să aprecieze metafora mea. Dar nu am fost înţeles de nimeni. Ca orice geniu, de altfel…
Eu ce să mai zic? Din toată prodigioasa mea operă politică, lumea a reţinut doar faptul că ronţăiam seminţe în Parlament. Ca şi în cazul bietului nostru coleg Traian Dobre care a aţipit în pic în bancă şi gata, i s-a pus o etichetă nemeritată.

E clar, a trecut vremea noastră, Mihaela dragă. Dar uite, vine toamna şi, în loc să culegem fructele indemnizaţiei de parlamentar, stăm pe Facebook şi numărăm frunzele îngălbenite. Hai că te-am lăsat, simt că iar îmi vine inspiraţia poetică de altădată!