Trei colegii de elită, trei istorii fabuloase: Național, Negruzzi și Eminescu

Ca orice literatură, și a noastră este plină de autori denumiți „minori”, a căror influență asupra altora e minimă și care nici n-au creat mare lucru la viața lor. Unii însă, dăruiți de natură și cu talent, au reușit să se facă suficient de cunoscuți pe baza unei singure lucrări. Un astfel de autor a fost și unul, Grigore Popescu-Băjenaru. Fiu de profesor, el însuși mai târziu profesor, acest Băjenaru ar fi meritat să aibă o statuie sau măcar un bust în fața liceului „Gheorghe Lazăr” din București. Cartea lui Grigore Băjenaru, „Cișmigiu et Comp.”, în care își descrie viața de elev al acestui liceu, a făcut mai multe pentru renumele unității școlare decât ar fi făcut-o o sută de biografii. Apărută în 1942, cartea a fost reeditată și răs-reeditată până hăt prin anii ’80. Bine scris, cu un umor inteligent și cu o candoare tinerească, volumul a făcut celebru liceul bucureștean printre zeci de generații de elevi. Despre monografia aceluiași liceu, scrisă de Ion Zamfirescu, nu mai știe nimeni, nimic, chit că a fost scrisă de un mare istoric de teatru, ditamai profesorul universitar doctor docent. Despre trei licee celebre ale Iașului nostru drag vom scrie și noi astăzi. Poate se găsește vreun alt Grigore Băjenaru să le facă celebre și dincolo de zidurile cetății noastre.

Context istoric
Dând Cezarului ce este al Cezarului, nu putem începe cu altul decât cu „Naționalul”. Cel mai vechi liceu din Iași a împlinit anul acesta 191 de ani de existență și 189 de ani de funcționare. O să vă explicăm mai încolo de unde diferența asta. A fost înființat în 1828, la inițiativa lui Gheorghe Asachi, ca o completare a școlii primare de la mănăstirea Trei Ierarhi. Dacă vă puteți închipui, ditamai capitala de stat, Iașul nu avea la acea dată o școală superioară celei primare. Pentru țărani și negustori mărunți, patru clase erau deajuns. Boierii angajau pentru copiii lor profesori particulari sau îi trimiteau la Paris să-nvețe „la gât cravății cum se leagă nodul”. Pentru tinerii care nu-și permiteau niciuna dintre aceste variante, dar care voiau totuși să învețe, domnitorul Ioan Sandu Sturza aprobă înființarea „Gimnaziului Vasilian”. „Gimnaziu” pentru că avea clasele V-VIII, iar „Vasilian” pentru a arăta că a fost înființat ca o extensie a școlii de la Trei Ierarhi, fondată de Vasile Lupu.

În limba română
„Colegiul Vasilian” nu funcționa în sediul actual ci peste drum, într-o casă de lângă biserica Talpalari. Nu mai există azi, pentru că peste ea a fost construit blocul Tarom. Păcat, pentru că merita păstrată. Nu pentru arhitectură, care nu era strălucită, ci pentru rolul pe care l-a avut acea unitate școlară în evoluția limbii române. Azi, găsești gimnaziu și într-o comună prăpădită, pentru că o școală destinată claselor V-VIII e banală și n-ai cine știe ce așteptări de la ea. Regulile impuse de Asachi pentru Gimnaziul Vasilian la 1828 au fost însă de-a dreptul vizionare. Noua școală era singura cu predare în limba română. Tocmai de asta, Asachi a cerut ca manualele să fie scrise într-o limbă periată de turcismele, grecismele și rusismele de care era plină moldoveneasca. Bun, dar ce te faci cu termenii pentru care nu ai echivalent în limbă? Școala Ardeleană propunea folosirea tot a termenilor românești. De asta se spune și acum în Ardeal „gâtlegău”, adică „chestie de legat la gât”, în loc de „cravată”. Mai realist, Asachi cerea folosirea termenilor din latină, franceză sau italiană, adaptați conform normelor românești. Când deschideți DEX-ul, vedeți la numeroase cuvinte dat ca etimologie un termen francez. Asta se întâmplă pentru că a existat Gimnaziul Vasilian ieșean. Mai știți vreo școală de V-VIII care să fi creat o limbă? Nici noi.

Arc spre internat
Școala fondată de Asachi nu a creat doar o limbă, ci și prima instituție de învățământ superior din Țările Române. Cunoscuta Academie Mihăileană a fost înființată în 1834 de Mihail Vodă Sturdza special ca o școală pentru absolvenții Gimnaziului. Academia ar fi trebuit înființată chiar mai devreme, dar în Iașul aflat sub ocupație rusească fusese imposibil. Academia a funcționat tot peste drum de actualul Colegiu Național. Clădirea de azi a acestuia era doar internatul academiei, de care era legat printr-un culoar arcuit peste stradă. Asta, pentru ca elevii să nu fie tentați să schimbe ocheade cu domnișoarele ce treceau pe stradă. De la acel culoar vine și numele de azi al străzii, Arcu.

Spital militar
Colegiul de azi poartă numele de „Național” de pe vremea lui Cuza, odată cu adoptarea primei Legi privind instrucțiunea publică. Liceul „Național” a fost prima instituție purtând numele de „liceu” din Iași. De atunci, școala a scos absolvenți tot unul și unul pe bandă rulantă. Asta, cu excepția a doi ani, în timpul primului război mondial. Între sfârșitul lui 1916 și începutul lui 1918, nimănui nu-i mai ardea de școală. Țara era în focul războiului, amenințată cu dispariția ca stat. La acea dată, toate școlile mai mari din Iași, au fost transformate în spitale militare, iar „Naționalul” nu a fost o excepție. Scurta pauză nu a afectat însă calitatea școlii, considerată dintotdeauna ca una dintre cele mai bune din Iași. Dacă ar fi să-i menționăm pe toți „marii” absolvenți, n-am mai avea loc să vorbim de alte licee ieșene. Ca exemplificare, îi vom pomeni doar pe istoricul Nicolae Iorga, pe întemeietorul școlii românești de chimie-fizică – Petru Bogdan, pe filosoful Vasile Conta, pe scriitorul Dimitrie Gusti, pe academicianul Mendel Haimovici, pe frate-său, marele matematician Adolf Haimovici, pe scriitorul Calistrata Hogaș, pe economistul Ion Ionescu de la Brad, pe criticul Titu Maiorescu, pe actorul Matei Millo, pe istoricul Alexandru Xenopol, pe scriitorul Mihail Sadoveanu, pe… și gata, că mai sunt!

Negruzzi, liceu model
Pe vremuri, ieșenii ajunși în funcții importante la București se dădeau peste cap să facă ceva pentru orașul natal. Un astfel de ieșean a fost Spiru Haret. Ajuns ministru al educației, a creat structura încă actuală a învățământului, inclusiv examenul de bacalaureat sau școlile normale pentru pregătirea învățătorilor. În afară de asta însă, l-a convins pe regele Carol I, om de o zgârcenie proverbială să bage mâna adânc în buzunarul propriu în folosul Iașului. Printre multele chestii pentru care Carol a sărit cu banul a fost și sediul actual al Colegiului Național de care am vorbit mai sus, dar și sediul Colegiului „Costache Negruzzi”, altă instituție emblematică pentru Iași. Clădirea a fost edificată special pentru a fi sediul unui liceu model, menit să formeze o elită culturală. Ca urmare, în 1895, când a început să funcționeze, la liceul „Negruzzi” au fost aduși cei mai buni elevi din Vechiul Regat, dar și bursieri din Transilvania încă ocupată de austro-ungari.

Burse pentru orfani
Elitismul liceului nu însemna însă că era destinat doar fiilor mai-marilor Iașului. Dimpotrivă. La 10 ani de la înființare, doar 5% dintre elevi erau fii de moșieri sau arendași. De două ori mai mulți erau fii de țărani, fiii de comercianți și slujbași mărunți reprezentau 11% din total și tot așa. Sistemul de burse asigura și unui număr de 62 de orfani să urmeze studii de elită la Iași.

Spirit de solidaritate
Specific Colegiului „Costache Negruzzi” este așa-numitul „spirit negruzzist”. E greu de definit, dar înseamnă cumva un fel de solidaritate între elevi și între aceștia și școală care nu se regăsește în cazul altor unități de învățământ. Transformată în timpul primului război mondial în spital militar și în „hotel” pentru repatriații din Rusia, clădirea liceului a avut mult de suferit, fiind în 1919 practic o ruină. A fost refăcută și redată scopului pentru care fusese construită pe banii absolvenților, care au donat sumele necesare. În anii ’30, Colegiul avea cea mai valoroasă bibliotecă școlară din țară, cuprinzând și manuscrise și volume rare la care Biblioteca Națională doar visa. Evident, biblioteca negruzzistă fusese constituită din cărțile donate de foștii elevi. Clădirea Colegiului a fost bombardată săbatic de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial, cursurile fiind mutate într-un gimnaziu de pe strada Palat. În 1945, când ar fi trebuit să se aniverseze 50 de ani de funcționare, s-a pus problema desființării pur și simplu. Iar miniștrii comuniști ai învățământului, alde Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu sau Gheorghe Vasilichi nu prea erau oameni cu care să te înțelegi. Și totuși, spiritul negruzzist a învins din nou. Nu numai că nu a fost desființat, dar Colegiul a beneficiat de fonduri imense pentru reconstrucție. A pierdut însă biblioteca, care a fost desființată. Era prea burgheză.

„Liceul de băieți nr. 2”
Prea burghez era și Colegiul în sine, așa că s-a încercat transformarea lui muncitorească. În 1948, a fost botezat banal „Liceul de băieți nr. 2”. În 1952, rebotezat „Școala de 10 ani nr. 2 de băieți”. În 1954, i s-a spus „Școala medie nr. 2 de băieți”. Sediul principal a fost atribuit în 1950 „Școlii medii muncitorești”, transformată ulterior în „Facultatea muncitorească de doi ani”. Și totuși, nimic nu a putut învinge spiritul negruzzist. În 1956, liceul a devenit primul din Iași care a reușit să revină la vechiul său nume, fiind eliminată orice influență comunistă.

Nume mari
Absolvenți? Din nou, o mie și unul, unul mai dihai ca celălalt. Agrochimistul Haralamb Vasiliu, a cărui statuie o puteți vedea în fața Universității Agronomice din Copou, criticul Eugen Lovinescu, matematicianul și academicianul Traian Lalescu, microbiologul Gheorghe Zotta, scriitorul și academicianul Demostene Botez, dramaturgul Victor Ion Popa, actorul Radu Beligan, matematicianul Teodor Hăvârneanu, matematicianul Iulian Haimovici, medicul Adrian Covic de la „Parhon” și încă alții. A, și am amintit doar câțiva dintre șefii de promoție.

„Externatul Secundar de Fete”
Deschizător de drumuri a fost Iașul și în privința învățământului feminin. Legea instrucțiunii de pe vremea lui Cuza prevedea înființarea și a unor școli secundare de fete în orașele în care funcționau licee de băieți. Cu liceul de băieți fusese simplu, după cum v-am spus deja: a fost înființat pe structura Gimnaziului Vasilian. Cu școala de fete însă, s-a plecat de la zero. A fost înființată în 1865, sub numele de „Externatul Secundar de Fete”. Inițial avea o singură clasă, cu 12 eleve. Funcționa în curtea bisericii Bărboi, pe urmă într-o casă pe Sărărie, pe urmă în curtea bisericii Sf. Sava, apoi iar pe Sărărie, apoi în actuala casă Teitler de pe Vasile Alecsandri, fostul Muzeu al Teatrului și tot așa. Un sediu propriu a avut abia din 1900, într-o clădire din curtea mănăstirii Golia. Fiind școală de fete, iar în epocă se ținea mult la morala publică, se preferau sedii izolate, în curți de mănăstiri sau biserici.

Sediu ars
Un nume propriu-zis a primit abia în 1908, când a devenit Școala Secundară de Fete „Oltea Doamna”. După doar un an, sediul a ars și a fost abandonat, școala mutându-se într-una dintre casele Mavrocordat, pe actuala stradă Mihail Kogălniceanu din Copou. De atunci funcționează acolo, chiar dacă a primit încă un sediu, nou-nouț, în 1970. A, nu știți despre ce școală vorbim? Nu e vina noastră că a fost rebotezată în 1970. E actualul Colegiu „Mihai Eminescu”. Comuniștii schimbau orice nume care putea aduce aminte de foștii regi ai țării și de regimul dinaintea venirii lor. Nu știm însă ce-or fi avut cu mama lui Ștefan cel Mare, de nu le-a mai plăcut numele de „Oltea Doamna”. E drept că e greu să spui „Copou” fără să te gândești la Eminescu, iar școala de fete devenise între timp liceu generalist.

Prima femeie avocat
Ca și „Naționalul” sau „Negruzzi”, colegiul „Eminescu” este una dintre școlile ieșene specializate în absolvenți de elită. Prima femeie avocat din România, Ella Negruzzi, nepoata lui Costache Negruzzi, a terminat școala de fete de la Iași, după care a urmat Dreptul, tot la Iași. Felul în care a ajuns avocat este un caz-școală, încă prezent în cursurile de drept de azi. Femeie fiind, avea voie să facă facultate, dar nu avea drept de vot. Iar avocații trebuiau să fie cetățeni cu drepturi depline, inclusiv cel de vot. Adică avea voie să facă dreptul pentru a deveni avocat, dar nu avea voie să profeseze. Ella Negruzzi s-a enervat și a dat în 1914 statul în judecată. Procesul a durat vreo cinci ani. În 1918, România adoptase votul universal, dar doar pentru bărbați. Ella Negruzzi a reușit să învingă însă și sistemul, și legea, aprobându-i-se dreptul de a profesa în 1919. Chiar dacă nu avea drept de vot.

Prima femeie academician
La „Oltea Doamna” a absolvit și prima femeie academician din România, chimista Raluca Rîpan. Prima femeie medic legist din Europa, Maria Ropală Cicherschi, a terminat și ea studiile liceale tot aici. La fel, scriitoarea și traducătoarea Profira Sadoveanu, Otilia Cazimir, celebra atletă Maricica Puică sau la fel de celebra mezzo-soprană Viorica Cortez sau sociologul Alina Mungiu-Pippidi. Scriitorul Nichita Danilov, regizorul Cristian Mungiu, criticul Codrin Liviu Cuțitaru au fost și ei absolvenți ai liceului „Mihai Eminescu”. A, da, să nu uităm: și Monica Bârlădeanu.