De multe ori, când e vorba să se facă ceva, orice, auzim expresia magică „nu sunt bani”. N-avem bani de asfalt, n-avem bani de conducte, n-avem bani de văruit, de parcă toți banii care se strâng în țara asta s-ar cheltui pe salarii și pensii. Evident, e vorba în fond de o ineficiență crasă în cheltuirea banilor. Expresia corectă ar fi „nu mai sunt bani, pentru că nu am știut să-i chivernisim”, dar n-am văzut încă vreun politician ori primar care să mărturisească acest lucru. De-a dreptul jenant este însă când auzi acest argument ani la rând. Hai să zicem că acum trei ani nu te-ai gândit la investiția X; acum doi ani au fost alte priorități; anul trecut au fost inundații sau cutremur de pământ. Dar anul ăsta? Peste câți ani vei face totuși respectiva investiție? Iar culmea indolenței este atinsă atunci când sunt bani, ba chiar fonduri europene nerambursabile, iar treaba tot nu se face. Despre câteva astfel de proiecte, începute pe când eram tineri și pe care nu prea mai sperăm să le vedem terminate până la pensie vom vorbi și noi astăzi. Nu avem nicio îndoială că puteți oferi și dumneavoastră alte exemple, fără a căuta prea mult prin jur.
Contruit în doi ani
Botoșaniul a fost acum un secol și ceva, la un pas de a avea primul teatru „Național” din țară. Niște orgolii mărunte ale unor politicieni locali au făcut ca trenul să fie pierdut, iar acest titlu să revină Iașului. Dar Botoșaniul este totuși orașul în care funcționează cel mai vechi teatru orășenesc. Un teatru construit exclusiv din banii strânși de la cetățeni, prin subscripție publică. A fost inaugurat în prag de prim război mondial, în 1914, după doi ani de la începutul lucrărilor. Sediul era splendid, inspirat din teatrul ieșean, dar cu o personalitate arhitecturală proprie. N-a mai rămas, din păcate, mare lucru din ea. Aproape distrus în al doilea război mondial, teatrul a fost reconstruit în 1958, dar în maniera stalinistă specifică epocii. După încă vreo 50 de ani, s-a pus problema reabilitării. Iar atunci a început coșmarul.
Bani din 2013
Prin 2010, încep discuțiile din jurul proiectului. Prin 2013, se face și rost de bani, dintr-o finanțare europeană de vreo 5 milioane de euro. Teoretic, lucrările de reabilitare ar fi trebuit să se încheie în decembrie 2015. Doar că asta nu s-a întâmplat nici până azi. Abia ce se începuseră lucrările și s-a constatat că nu fusese luată în calcul și consolidarea clădirii. Proiectul a fost blocat.
Încă nu au reînceput lucrările
Totuși, Botoșaniul a avut baftă. Comisia Europeană a acceptat argumentele edililor și nu a făcut scandal pentru timpul și banii pierduți degeaba. Dimpotrivă, a mai alocat 5 milioane de euro, pentru continuarea lucrărilor, acordând și un nou termen: 2023. Abia în primăvara anului trecut s-a ajuns la aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai investiției. În toamnă, încă se discuta de selectarea constructorului. Suntem în 2022, iar firma care va fi desemnată, dacă va mai fi, va trebui să facă minuni pentru a termina la timp, astfel încât banii europeni să nu fie pierduți. Teatrul botoșănean a fost construit în doi ani, iar într-un deceniu întreg urmașii celor care l-au ridicat nu sunt în stare nici să-l repare.
Bani de la coana Europă
Vasluiul e genul de oraș care poate fi luat de model de vreun nou Sadoveanu dornic să rescrie „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. E un oraș care încă încearcă să-și găsească locul în România postcomunistă. În 1994, Vasluiul a încercat să completeze transportul local bazat pe autobuze cu o rețea de troleibuze. N-am avut niciodată curajul să ne urcăm în vreunul, pentru că zdrăngăneau săracele în așa hal atunci când luau vreo curbă sau frânau, de aveai impresia că stau să se desfacă. Prin 2009, s-a renunțat la ele. Ideea transportului local ecologic a fost repus pe tapet după câțiva ani, când la orizont apăruseră fondurile europene destinate acestui domeniu. Proiectul finanțat de coana Europă, în valoare totală de 24,6 milioane de lei, presupunea reabilitarea a 9,5 km de rețea, extinderea ei cu încă 4 km, montarea de corpuri de iluminat public și construirea unui terminal intermodal de aproape 2 ha.
Trei hârburi jenante
Anunțat ca încheiat, cu surle și fanfare la sfârșitul lui 2015, proiectul a fost un fiasco major. Bani pentru troleibuze nu se prevăzuseră, așa că s-au cumpărat trei de la Salzburg. Austriecii abia așteptau să scape de ele, pentru că erau antice, aflându-se pe trasee din 1991-1994. Nu știau săracii cum să le scadă din contabilitate și s-a găsit Vasluiul să-i ajute. Cele trei troleibuze nu au mers niciodată în același timp pe trasee. Ca într-un scenariu de film absurd, erau scoase pe rând, câte unul, în funcție de care se „simțea” mai bine. Iar troleibuzul care circula, mergea doar câteva ore, gen 13.00-17.00. Nu rezista mai mult. Până la urmă, după doar două luni, au capotat definitiv.
Alți bani, altă distracție
Și Vasluiul a avut noroc, pentru că Uniunea Europeană a continuat să dea bani pentru transportul ecologic. Așa că anul trecut, epopeea troleibuzului a reînceput. Aproape de la zero, pentru că unele dintre investițiile făcute în trecut nu mai sunt „valabile”. De exemplu, stația de redresare, pusă în funcțiune în 1991 și trecută în conservare în 2016, trebuie înlocuită. Pur și simplu, tehnologia utilizată nu mai corespunde cerințelor actuale. Vorba aia: alți bani, altă distracție. De data asta, e un proiect serios. Sau, cel puțin, așa pare. Contra unei sume totale de 109 milioane de lei, se dorește cumpărarea a 10 troleibuze și 8 autobuze hibrid, se vor reamenaja 69 de stații de călători existente și vor fi construite 25 de stații noi, se vor monta încă 342 de stâlpi pentru extinderea rețelei, aceasta urmând să acopere în final trei trasee. Pentru troleibuze, s-a și găsit furnizor, în persoana unei firme poloneze. În privința troleibuzului vasluian, suntem în situația lui Stan Pățitul, așa că nu ne pronunțăm. Ar putea funcționa din nou, ar putea fi iar un fiasco. Cert e că s-au pierdut și aici, aiurea, ani și bani.
30 de ani fără Filarmonică
Am lăsat la urmă monumentul incompetenței regionale, dacă nu chiar și naționale: Filarmonica ieșeană. În „capitala culturală a României” și unde toți politicienii și liderii administrației locale se bat cu pumnii în piept pe tema moștenirii culturale a Iașului, au trecut 30 de ani de la începutul lucrărilor de consolidare a Filarmonicii, iar aceasta stă în continuare să se dărâme. Într-o parte, într-o amenajare de șantier abandonată de 13 ani, a crescut o mini-grădină botanică, cu arbori de Paulownia și oțetar autohton. Spre Cuza-Vodă, fațada este învelită în pânză, ca într-un giulgiu. Printre rupturile acesteia se văd crescând alți copaci. Mai mici, că au mai puțină lumină. Lângă bustul lui Sergiu Celibidache, un copac își strecoară o cracă printr-un geam spart. Imaginea dezolantă a dezastrului și a nepăsării.
Copilul cu multe moașe
Imediat după 1989, s-a constatat că anii și-au pus amprenta pe fosta mănăstire catolică, devenită Filarmonică în 1948. Din corpurile de pe Cuza Vodă, deja cădeau bucăți, deci cineva trebuia să dea bani pentru reparații. Da, dar cine? Ministerul Culturii, că este instituția de profil, Primăria, că e în municipiu sau Consiliul Județean, că era urmașul de drept al fostului Consiliu Popular Județean? Instituția culturală a fost trecută în ograda CJ, dar reparațiile clădirii au fost asumate de Ministerul Culturii. La concurență cu Palatul Culturii, care și el stătea să se dărâme, în condițiile de criză economică din anii ’90, mai mult nu s-a lucrat.
Retrocedare
În 2001, Episcopia Romano-Catolică și-a revendicat fosta mănăstire. Nu ca să aducă din nou măicuțe acolo. De la bun început, episcopul Petru Gherghel a spus că Filarmonica va continua să funcționeze în centrul Iașului; era vorba doar de cine este proprietar. Deși actele erau clare, retrocedarea clădirii a durat vreo 7 ani. Timp în care nu s-a mai investit absolut nimic. Legea nu dădea voie statului să investească într-o clădire revendicată. Episcopia nu era încă proprietar și, oricum, nu avea bani. Câte donații poți strânge de la cei nici 50.000 de catolici din județ?
Risc de prăbușire
În 2008, deci după 17 ani de la primele lucrări, s-a făcut și primul proiect serios de reabilitare, sub aripa Ministerului Educației, condus pe atunci de un ieșean. Biserica a cedat ansamblul către Universitatea de Arte, pentru ca ministerul să poată investi. Din cele 30 milioane lei necesare, s-au și dat primele 5,5 milioane lei. S-a refăcut un corp de clădire de pe strada Stroescu și aproape s-a terminat Casa Balș. Apoi a venit criza economică și totul s-a oprit iar. Mă rog, în 2010-2011 s-au mai dat 5,3 milioane lei ca să se termine lucrările la Casa Balș, dar atât. În 2014 sala de concerte a fost închisă pentru public. Nu pentru a începe cumva lucrările de reabilitare, ci pentru că riscul de prăbușire era prea mare. Din acel moment, am putea spune că administrația locală nu s-a mai sinchisit de Filarmonică. Conducerea instituției a preluat ștafeta eforturilor de reabilitare. Și chiar s-a străduit săraca să facă ce ar fi trebuit să facă alții.
Alt tren pierdut
Întâi, prin 2015, s-a întocmit un proiect de reabilitare, vizându-se fondurile alocate de Comisia Europeană pentru clădirile-monument. Suma minimă necesară era de 5,86 milioane euro, peste valoarea maxim acceptată. Aproape un milion de euro ar fi trebuit alocat pe plan local. În plus, solicitanți eligibili erau doar unitățile administrativ-teritoriale, autoritățile administrației centrale, unitățile de cult și organizațiile neguvernamentale. Nu și universitățile, cum era cea de arte. Ar fi putut Consiliul Județean să se bage în horă, dar taman atunci s-a nimerit ca președintele instituției să fie săltat de DNA pentru ceva corupție. Nimeni nu și-a mai bătut capul cu Filarmonica, așa că trenul a fost pierdut.
Tot nimic
Filarmonica nu a capitulat totuși. În 2016, s-a apucat de alt proiect, vizând construirea de la zero a unei alte clădiri, cu două săli de concerte, în curtea interioară. Ar fi costat 14 milioane euro. Întâi, CJ a respins ideea, pentru că… noua clădire nu ar fi fost vizibilă din stradă. Mda, n-ar fi văzut lumea ce grijă pentru melomani are instituția! Pe urmă, fostul președinte al CJ, acum senator, a zis „da”. S-au și alocat banii pentru planul urbanistic zonal necesar. Au venit însă alegerile locale din 2020, iar ieșenii au decis să dea o șansă altui președinte. Nu comentăm, pentru că nu-și are rostul. Cert e că firul care părea să se lege s-a rupt. Știți cum e: fiecare vrea să plece de la zero. Așa că praful s-a ales, până acum, din ideea reabilitării Filarmonicii. Și au trecut 30 de ani…