Când au apărut primele orașe, acestea constau într-o împrejmuire care închidea casa șefului de trib, garnizoana, magazii, ateliere și vreo câteva case ale șmecherilor locali. În jurul palisadei sau zidului erau colibele celor care nu aveau pile pentru a prinde loc în interiorul îngrăditurii. Cei din afara zidurilor nu erau neapărat săraci, dar nefiind protejate, locuințele erau expuse oricărui atac. N-avea rost să-ți faci o casă mare și frumoasă. Abia că atrăgeai privirile, iar invadatorii o jefuiau și o incendiau prima. Mai degrabă o cocioabă care se poate reconstrui ușor. Timpul a trecut, dar principiul a rămas. Casele dintre ziduri au devenit cu timpul centrul istoric al orașelor, iar cele din afară, mahalalele. La fel a fost și în perioada comunistă. Erai șmecher dacă locuiai în centru, unde erau și cele mai mari și mai frumose apartamente. La marginile orașelor, locul mahalalelor a fost luat de cartiere-dormitor, singura diferență dintre ele fiind numărul de etaje ale locuințelor. Lucrurile nu mai stau însă așa. Acum, cei cu bani pleacă din centrele aglomerate ale marilor orașe din România și se refugiază în suburbii, cumpărându-și sau construindu-și case înconjurate de câte-un petic de pământ. Acum, este o adevărată competiție între zonele limitrofe, care să atragă cât mai mulți orășeni.
Extindere haotică
Așadar, după 1989, lucrurile s-au schimbat. Care a putut, a fugit dintre betoane, pentru a-și face o casă undeva în apropiere. Avantajele orașului rămâneau la îndemână, dar scăpai de aglomerație și de fum. Așa au apărut zonele rezidențiale, iar Buciumul și Bârnova au fost primele astfel de zone. Ultimii ani au dus urbanizarea periferiei la apogeu. Creșterea prețului terenurilor a dus aproape la abandonarea proiectelor individuale, în favoarea celor colective. Periferia orașului a devenit astfel în bună parte o prelungire la fel de urbanizată a orașului, iar casele au fost împinse dincolo de zidul invizibil care mărginește ultimele blocuri. Urbanizarea periferiei s-a făcut însă haotic, în lipsa oricăror reguli impuse de autoritățile publice. Abia în ultima vreme, proiectele imobiliare au început să fie gândite mai integrat. Să existe adică și magazine, și grădinițe și acces la transportul public sau rutier. Cum arată, așadar periferia noastră? Unde e de făcut sau cumpărat o locuință și de care zone mai degrabă fugi?
Nasol în Bucium-Bârnova
Cele mai proaste zone sunt cele construite primele, începând cu mijlocul anilor ’90: Bucium-Bârnova și Aroneanu. Rețea de apă subdimensionată față de consum din Bucium a forțat ApaVital să improvizeze. S-au mai construit vreo două rezervoare, s-a tras țeavă dinspre Ciurea, peste deal și tot mai sunt probleme serioase vara. Lucrările de canalizare au început doar de vreo patru ani și se mișcă în pas de melc. Drumurile sunt cele care sunt, șoseaua Iași – Bârnova fiind rezervată parcă doar mașinilor de teren. Să-ți duci copilul la grădiniță sau la școală e un chin. Școala „Veronica Micle” din Bucium este cea mai convenabilă. Doar că peste pârâul Vămășoaia nu există niciun pod. Localnicii au improvizat o punte din două șine de cale ferată, cu podină de scânduri, dar asta numai soluție nu se poate numi. Există, cică, niște gânduri pe la Primăria Iași pentru construirea unor poduri, dar nu am auzit de nimic concret.
Fără dotări edilitare
Dorobanț – Aroneanu a fost și el o zonă căutată la un moment dat, grație apropierii de zona de agrement Ciric. Cam asta a și rămas: un sat în care îți faci casă doar ca să vii la un grătar. Aceasta, pentru că dotările edilitare practic nu există. N-are rost să cauți o farmacie sau o grădiniță particulară, iar dacă vrei un pachet de țigări, trebuie să te mulțumești cu ce are magazinul mixt din capul uliței.
Miroslava – cea mai dezvoltată
O zonă care nu se mai termină de dezvoltat este Miroslava. De fapt, s-ar putea scrie un text separat numai despre aceasta. Din cele 145 de ansambluri de locuințe existente în Iași, numărate de o companie de profil, peste jumătate se află în Miroslava. Firesc cumva, pentru că este o comună mare, acoperind întreg sudul Iașului, de la ieșirea din CUG până la cea din Păcurari. Din cele 13 sate ale comunei, șase găzduiesc deja ansambluri imobiliare. Spre deosebire de alte zone, aici s-a lucrat mai cu cap. În general, întâi s-a tras țeava de apă, iar pe urmă s-au deschis șantierele. Aceasta și pentru că dezvoltarea imobiliară a început mai târziu, când deja terenurile se scumpiseră serios, așa că investitorii au trecut direct la duplexuri și blocuri.
Intrarea în oraș, dificilă
Cam 80% dintre ansamblurile construite în Miroslava sunt de această natură, mai puțin vile individuale. Or, nu poți construi un bloc cu buda în fundul curții. Mă rog, poți și așa, dovadă blocul ceaușist din centrul satului de reședință, dar noi vorbeam de lucruri serioase, totuși. Transportul public este cel mai decent dintre zonele limitrofe Iașului. Am spune chiar că e mai bun decât cel din municipiu, pentru că firmele de transport folosesc cu precădere autobuze cu aer condiționat. Există magazine bine aranjate, grădinițe, școli noi, localuri decente sau chiar de lux, primăria a construit o sală polivalentă, investitori privați au amenajat alte terenuri de sport, așa că se poate chiar trăi bine fără a ieși din comună. Pentru că a ieși din Miroslava e moarte de om, dacă lucrezi în oraș. Atât dinspre Horpaz și Valea Adâncă, prin CUG, cât și dinspre Miroslava propriu-zisă și Valea Ursului, pe la Belvedere, mori de cinci ori până reușești să intri în șoseaua Nicolina. Iar acolo mai mori de cinci ori până în Podu Roș. Pe urmă, nu mai contează cum e traficul, că deja ești lehămătuit și nu te mai poți enerva.
În vogă, dar precară
Valea Lupului este ultima descoperire în materie de zone de dezvoltare imobiliară. Marele avantaj este apropierea de oraș. De fapt, nici nu prea există o diferență clară între cartierul ieșean Păcurari și comuna Valea Lupului. Profitând de prețul încă relativ redus al terenurilor, acolo s-au construit cu predilecție case. Preocuparea autorității locale pentru bunăstarea celor care plătesc impozite a fost însă aproape egală cu zero. Trama stradală a fost amenajată peste vechile drumuri de exploatare ale fostului IAS Iașul, străzile fiind late cât să încapă un tractor, nicicum două mașini venind din sensuri contrare. Asfaltul a început abia recent să fie așternut peste balastul pus de localnici. Rețeaua de apă-canal a fost făcută la hei-rup, subdimensionată și îngropată la mică adâncime, deci expusă înghețului. De vreo doi-trei ani s-a apucat ApaVital să o înlocuiască.
În plină expansiune
Așa că dezvoltarea urbană a zonei a fost făcută mai ales de inițiativa privată, dat fiind că localnicii sunt mai ales tineri înstăriți. Știm vreo trei grădinițe în Valea Lupului, dacă n-or fi cumva chiar mai multe, ba chiar și o școală gimnazială. Mai sunt vreo două magazine mai răsărite, de genul băcăniilor de cartier, o cofetărie, o farmacie ba chiar și un service de calculatoare. Astea, până acum, pentru că zona de case se tot întinde, peste platoul Beldiman, spre comuna învecinată, Rediu. Unde se lucrează intens pentru extinderea rețelei de canalizare, pentru a-i mulțumi pe noii-veniți. Marea problemă este transportul. Se iese greu cu mașina din Valea Lupului pentru a intra în oraș, transportul public înseamnă microbuze aglomerate, iar ca pieton e curată sinucidere să traversezi drumul european pentru a ajunge într-o stație de autobuz. Zilele trecute s-a discutat chiar la Prefectură problema. A rămas în coadă de pește, bineînțeles, pentru că soluțiile sunt puține și scumpe.
