1564: Alexandru Lăpușneanu a mutat scaunul domnesc de la Suceava, la Iași. 1677: scaunul mitropolitan moldav s-a mutat de la Suceava la Iași, în timpul în care domn era Antonie Ruset, iar mitropolit, Dosoftei. Da, ăla a cărui casă este acum muzeu și se află în renovare. Ca sa fim onești, faptul că Lăpușneanu a mutat tronul la Iași nu înseamnă mai nimic. Moldova nu avea ceea ce se cheamă acum o capitală. Domnitorul avea mai multe curți, făcând naveta de la una la alta. Apoi, domnitorul venea și pleca. Adevărata capitală era locul în care stătea mitropolitul, adică cel care făcea legătura directă între muritori și viața veșnică. Pentru moldovenii Evului Mediu, asta conta mai mult. Pe pământ, trăiai 10, 20, 70 sau 100 de ani, în funcție de cât de des năvăleau tătarii. Dincolo, o veșnicie. Una peste alta, până la 1862, când Cuza a stabilit clar capitala la București, ieșenii au trăit timp de 298 sau 185 de ani într-o capitală. Iar asta ne-a intrat în sânge. Când zece generații la rând trăiesc într-o capitală, e greu să uiți asta. Așa că, de la Cuza încoace, ne tot spunem nouă înșine că suntem „capitaliști”. Dar cât de capitală suntem de fapt? Cât este mit și cât e realitate în toate „capitalele” cu care ne-am alinat sufletele? Asta vom vedea împreună în cele ce urmează.
Au sărbătorit abdicarea
Abdicarea lui Cuza a fost întâmpinată la Iași cu trei zile de serbări publice. De Paște, în 1866, însuși mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, s-a aflat în fruntea unei uriașe manifestații publice care cerea independența Moldovei și restaurarea capitalei la Iași. După criteriile de azi, 500 de manifestanți nu înseamnă nimic. La vremea aia, era majoritatea societății civile din oraș. Căimăcămia care conducea România la acea dată, în lipsa unui domnitor, a trimis la Iași un batalion de munteni ca să oprească revolta. S-a tras în plin. Au fost morți și răniți, dar România a rămas întreagă. Iar primul lucru pe care l-a făcut Carol când a venit ca domn, a fost să grațieze pe toți cei care se făcuseră vinovați de ceea ce am numi acum „subminarea puterii de stat” și „separatism”.
Două capitale
A fost un act inteligent, menit să-i calmeze pe ieșeni. Iar de-a lungul întregii sale domnii, Carol a făcut tot posibilul să-i țină pe moldoveni, iuți și aprigi, cum ne știm, în frâu. Cu zăhărelul, căci ieșenii nu se temeau prea mult de gloanțe. Putem spune că în timpul lui Carol, România a avut efectiv două capitale: Bucureștiul, cea oficială, și Iașul, cea de suflet. Carol a permis folosirea uzuală, inclusiv în acte oficiale, a termenului de „a doua capitală”, cu referire la Iași. A scos bani din buzunarul propriu pentru construirea Teatrului Național, a Palatului Universitar, a statuii lui Miron Costin, a lui Ștefan cel Mare, a lui Cuza, pe care de altfel îl ura din inimă și pentru câte și mai câte. Tot el a scos bani pentru începerea lucrărilor la Palatul Culturii. Totul pentru ca ieșenii să nu se simtă uitați și lăsați în umbra capitalei oficiale.
„Capitală culturală”
Firește, simpla denumire de „a doua capitală” nu putea ține loc de caracterul oficial de capitală, oricâte investiții publice s-ar fi făcut la Iași. Aveam nevoie de ceva mai clar. Un domeniu în care prioritatea Iașului față de orice alt oraș să fie indiscutabilă. Iar cum locul de capitală politică era adjudecat, orice eufemisme s-ar fi folosit, ieșenii s-au reorientat. Din perioada anilor 1870 datează titlul de „capitală culturală”. Iar aici, rolul principal revine lui Titu Maiorescu și lui Garabet Ibrăileanu. Primul a fondat în 1863 societatea Junimea. Era o societate literară în declarații și politică în acțiuni. Timp de peste 20 de ani, Junimea și-a asumat rolul de voce unică în domeniul cultural. Iar acest rol chiar a fost îndeplinit. Ortografia noastră de azi, căciulița de deasupra lui „ă”, cratima și apostroful sunt creațiile lui Maiorescu. Orice cuvânt se pronunță azi la București își are originea în principiile enunțate de Maiorescu.
Publicații de renume
Faptul că școala ardeleană, a latinismului absurd, a intrat în marele coș de gunoi al istoriei pleacă tot de la Junimea ieșeană. Nu e de ici de colo să creezi o limbă, nu? Junimea, cu revista sa „Convorbiri literare”, s-a mutat la București în 1885, iar treptat, s-a stins. Mă rog, „Convorbirile literare” apar și azi la Iași, dar revista nu mai e citită decât de un cerc restrâns de literați. Pe vremea lui Maiorescu, o citea tot ieșeanul. „Viața românească” a fost continuatoarea programului Junimii, dar doar în plan literar, nu și politic. A făcut din Iași o veritabilă capitală culturală în perioada interbelică. Mutată tot la București, în 1930, „Viața românească” s-a stins, treptat. Când a fost desființată în 1940, deja nu mai însemna mare lucru. Orice floare transplantată de la Iași la București s-a ofilit.
Tragici ani de glorie
În părăsirea sa provincială, la margine de țară, Iașul și-a trăit perioada de maximă glorie în decurs de doi ani, cei mai tragici și mai glorioși din istoria României: 1916-1918. Atunci am fost totul pentru ce mai rămăsese din România. Nu e de mirare că titulaturile și poreclele s-au adunat una peste alta. Am fost oraș al spitalelor. În municipiul Iași funcționează azi 70 de școli. În 1916, funcționau aproape tot atâtea spitale. Școlile fuseseră închise, iar sălile de clasă, transformate în saloane. Internatele deveniseră locuri de încartiruire a trupelor. Iașul rămăsese singura inimă care mai bătea într-o țară distrusă de război, înfometată, îngenuncheată de tifos. De la nici 100.000 de locuitori, Iașul ajunsese să aibă 400.000. Toți trebuiau hrăniți, îmbrăcați, tratați. La aceștia, localnici și refugiați, se adăugau soldații. Aici se țineau consiliile de război, aici veneau soldații de pe front, de aici plecau spre front. Cea mai mare catastrofă feroviară din Europa a avut loc în Franța, la Saint-Michel-de-Maurienne, în decembrie 1917. Au fost vreo 675 de morți, oficial. Înaintea acesteia, în noaptea anului nou 1917, avusese loc catastrofa de la Ciurea. Un tren plin cu răniți de pe front și cu refugiați, s-a ciocnit de un tren încărcat cu păcură. Incendiul care urmat a luat 600 de vieți. Asta, oficial. Altfel, se presupune că ar fi fost cam 1.000. Dar cine să-i mai numere? Toți veneau la Iași pentru a-și găsi salvarea sau tratamentul. Și-au găsit mormântul.
Capitala renașterii
Atunci am fost și capitala rezistenței până la capăt. Cu Rusia scoasă din luptă, cu armatele germane, austriece, bulgare și turce încercând să spargă frontul din sudul Moldovei, oamenii politici se gândeau la orice, în afara capitulării. Era clar că nu vom putea câștiga războiul, așa că a apărut pe hărți „triunghiul morții”. Trei județe din nordul Moldovei, cu Iașul ca pivot, urmau să strângă ce armată mai exista, pentru a lupta până la ultimul cartuș și până la ultimul om. Iașul trebuia să fie capitala României până la moartea sa ca stat. Din fericire, nu s-a ajuns la asta, iar Iașul a devenit capitala renașterii naționale. Aici s-a primit, cu urale și lacrimi, unirea Basarabiei cu România. Aici s-a primit delegația bucovineană care anunța și ea unirea. Doar Ardealul s-a unit la București. Dacă adunarea de la Alba Iulia ar fi avut loc pe 30 noiembrie, nu pe 1 decembrie, Iașul ar fi fost capitala ce ar fi primit delegația transilvăneană.
Florența României
Ce-am mai fost? Ce mai suntem? Am fost oraș regal. Ca să ne simțim într-adevăr „a doua capitală”, Carol l-a trimis aici pe Ferdinand. Urma să fie rege, așa că i s-a dat o capitală. Ca prinț moștenitor, Ferdinand a locuit mult timp la Palatul Roznovanu, care îi fusese făcut cadou de ieșeni. A fost singura reședință din Moldova a viitorul rege întregitor de țară. Până la cutremurul din 1977, am fost Florența României, cum ne-a botezat Nicolae Iorga. Multe dintre clădirile Iașului vechi semănau ca stil cu cele italiene. Caracterul nostru de oraș cultural ne apropia de Florența, capitală nedisputată a culturii italiene. Ioan Manciuc a băgat însă buldozerul în vechile clădiri, pentru a construi blocuri. Multe dintre clădirile demolate la sfârșitul anilor ’70 nu fuseseră afectate în niciun fel de cutremur. Zelul unui primar comunist le-a șters de pe hartă. Nu mai suntem Florență românească. Am rămas oraș al celor 7 coline, precum Roma. Pe astea nu ni le ia nimeni și mai sunt vreo 20 de milioane de ani până să se tocească de tot.