Am avut noi ocazia cândva să vorbim despre felul cum s-a extins orașul nostru. Un simplu târgușor cu drept de vamă situat pe malul stâng al Bahluiului, viitoarea capitală a Moldovei s-a extins lent, chiar foarte lent în decursul a patru secole. La începutul sec. XIX, marginea orașului abia ajunsese pe la Fundație. Pe urmă, s-a întins repede, în următoarea sută de ani înglobând satele și târgurile din imediata apropiere. Satul Tătărași a devenit cartier, satele Roșcani sau Munteni, simple străzi. Mahalaua Calicimii e actuala Galata. Târgușoarele Bucium și Nicolina sau comuna Copou, care acum 100 de ani încă avea propria primărie, au devenit parte componentă a Iașului nostru. Unele zone s-au dezvoltat puternic, fie sub mâna comuniștilor, fie natural, prin evoluția firească a orașului. Altele au rămas mahalale, peste care au trecut anii fără să se fi schimbat mai nimic, în afara varului de pe pereții caselor. Despre o astfel de mahala fermecătoare în felul ei, dar tristă pentru localnici, vom vorbi și noi azi. Țicăul.
Între Sărărie și Cacaina
Prin sec. XVIII, actualul Țicău era cunoscut sub numele de Muntenimea de Jos. Apăruse de la sine, între drumul Sărărie, care urca alene dealul după ce pleca din Vama Cucului și un drum prin păduri, ce șerpuia de-a lungul pârâului Cacainei și practicat de contrabandiști, actualul bulevard C.A. Rosetti. În această Muntenime, apropiată orașului, dar separată de el, locuiau mici meșteșugari, cârciumari, hangii, negustori și slugile boierilor ce-și aveau casele în oraș, dar și multă sărăcime. Cei mai înstăriți locuiau între actuala Sărărie și Lascăr Catargi. Săracii, de vale, între Sărărie și Cacaina. Mahalaua avea marele avantaj de a fi ferită de incendiile ce pustiau periodic orașul, dar și de năvălirile tătarilor sau turcilor, care veneau pe alte drumuri, mai deschise. Aici sunt menționate și câteva sălașe de țigani ce-și făceau veacul, atunci ca și acum, în jurul vechii biserici a Pogorârii Sfântului Duh. De la principala meserie practicată de acești țigani se trage și numele străzii Curelari.
Parcele tot mai mici
Cronicile nu sunt foarte clare, dar probabil că acest sălaș era unul de țigani de moșie. Aici mai trăia încă, la 1852, un boier pe nume Țicău, de la care se trage și numele zonei. Acest Țicău avea să-și vândă moșia pe bucăți, iar dealul s-a umplut repede de case. În timp, parcelele din moșia vechiului boier s-au bucățelit încă mai mult, mahalaua cu case rare îndesindu-se pentru a căpăta aspectul unei mahalale în toată puterea cuvântului, în care curțile sunt atât de mici încât nu o dată o casă se sprijină pentru a nu cădea de zidul celei învecinate. Și, din păcate, așa a rămas.
Incursiune în trecut
Indiscutabil, Țicăul este unul dintre cele mai nefericite cartiere ale Iașului. Mahala mărginașă a fost, mahala mărginașă a rămas. Încă găsești, în plin oraș, porci, vaci și chiar cai crescuți în curțile oamenilor. Multe case sunt tot din chirpici, ca bojdeucile de acum 200 de ani. Încă sunt locuitori care merg cu căruța. Și încă sunt oameni care scot apă din Cacaina pentru a spăla și care merg până la cele câteva cișmele din târg, cu căruciorul de butelii plin cu bidoane, pentru a avea apă de băut. Există și fântâni, dar apa lor nici la animale nu poate fi dată. Cândva, pe Sărărie urcau sacagiii și căruțele căptușite cu paie care, vara, vindeau gheață din calupuri mari, puse la beci de cu iarnă. Încă existau, prin anii ’60.
Dealul curge la vale
Prin anii ‘70 a fost făcut primul și ultimul efort de urbanizare a Țicăului. Pe Sărărie urca o linie simplă de tramvai, ce lega cumva cartierul de oraș, dar asta era singura dotare edilitară. Atunci a fost electrificată mahalaua și a fost realizată aducțiunea de apă. S-au făcut lucrări ample de drenare a dealului, pentru a-l împiedica să o ia la vale. Încă există, dar majoritatea sunt rupte sau înfundate, pentru că dealul a continuat să se miște. Nu mult, dar destul cât să rupă țevile din pământ. De asta, rețeaua de apă nu a mai fost extinsă, iar cea de gaz se extinde timid. Nu știi niciodată când se mai mișcă oleacă dealul, iar țevile cedează. Stația PECO din intersecția Sărăriei cu șoseaua Ștefan cel Mare este încă esențială pentru mulți locuitori ai Țicăului: de aici își iau buteliile de gaz necesare. Unele străzi nici măcar asfaltul nu l-au văzut vreodată. Cele dinspre Târgu Cucu au fost asfaltate acum vreo 10 ani. Multe altele au rămas însă simple ulițe, pe care cineva mai aruncă când și când câte o mașină de moloz rezultat din demolări, pe post de piatră spartă.
Condamnat
Din nefericire, multe nici nu se pot face pentru Țicău. Terenul e prea abrupt și prea instabil pentru a putea fi consolidat definitiv, deci pământul va continua să se miște. Ca urmare, nici nu se permite construirea de case cu etaj decât în buza Sărăriei. Proprietățile sunt foarte mici ca dimensiuni, deci este exclusă practic cumpărarea unor loturi mari, pe care să se poată face o dezvoltare edilitară modernă. Ce șanse de succes ar avea negocierile cu 10 sau 20 de proprietari diferiți? Țicăul a fost o mahala și a rămas o mahala. Cel mai probabil, așa va și rămâne pentru totdeauna. Chirpicii se vor transforma în cărămidă, iar geamlâcurile în largi ferestre de termopan. Dar atât.