Copil fiind, citeam mult. Pe vremea aia, oricum nu prea aveai multe de făcut în casă. De la fragmentul din „La Medeleni” din cartea de citire am ajuns repede la romanul în patru volume apărut în colecția „Biblioteca pentru toți”. N-am citit decât vreo două volume. Descrierea copilăriei din conacul de pe malul Prutului ne-a părut fermectoare. Când personajele cresc, devin adolescenți și încep să fie frământați de filosofie și dragoste, cartea ne-a plictisit, așa că am lăsat-o baltă. Oricum faptele descrise erau în bună parte doar fantezie scriitoricească. De altfel, autorul nu copilărise în conacul de la Medeleni. Acesta aparținea unor prieteni. Mai târziu am auzit de Păstorel și, mai ales, de celebrele lui epigrame anticomuniste. Citind mai multe despre ei, a început să se contureze imaginea tragică a unor frați ce făceau cândva deliciul saloanelor și al lumii bune din Iași și București, dar ce aveau să se prăbușească în cenușă. Dar cine au fost Teodorenii?
Trei frați
Cei doi Teodoreni au fost de fapt trei. Alexandru Osvald, viitorul „Păstorel”, era cel mai vârstnic și avea să le supraviețuiască ambilor frați mai mici. Ionel avea să devină scriitorul celebru acum. Despre Laurențiu sau Lawrence cum era cunoscut, se știu puține. Avea o înclinație naturală spre explorări și cercetare. Dacă ar fi trăit, ar fi fost poate un al doilea Emil Racoviță. Nu a avut însă norocul ăsta. A venit primul război mondial, iar Laurențiu, cu entuziasmul specific tinereții, s-a înrolat voluntar în armata franceză, pentru a apăra civilizația europeană clasică împotriva barbarilor germani. A murit pe front, în 1918, în circumstanțe neclare. Probabil laolaltă cu alte câteva mii de soldați, uciși în aceeași zi în vreun atac împotriva mitraliorilor germani.
Bunicul dinspre mamă
Tatăl Teodorenilor, Osvald, era avocat. Tatăl său, magistrat. Firesc, frații Teodoreanu au fost dirijați de la bun început spre cariera juridică. Alexandru nu era chiar rău în meseria asta, dar de fapt nu avea nicio înclinație pentru ea. Pleda ca și cum ar fi recitat o poezie, dar atât. Frate-său mai mic, Ionel, a fost un avocat de talent, dar nici el nu și-a făcut din asta o carieră. Amândoi îl moșteniseră pe bunicul dinspre mamă, Gavriil Musicescu, director al conservatorului și conducătorul corului Mitropoliei. A, nu s-au apucat de muzică. Dar s-au dedicat altei arte: literatura. În care amândoi au excelat.
Pseudonimul „Păstorel”
Mai superficial cumva sau mai „de viață” ca să spunem așa, Alexandru Teodoreanu a devenit cunoscutul saloanelor sub pseudonimul „Păstorel”. A scris poezii, literatură satirică, dar și tragică. Dar renumele și l-a câștigat cu paharul și farfuria în mână. Lui i se datorează unele dintre cele mai frumoase cărți de gastronomie editate vreodată în România, „De re culinaria”, „Inter pocula” și „Gatronomice”. Băutor pasionat, fără a fi însă bețiv, ar fi putut fi cel mai mare somelier român, dacă și-ar fi bătut capul cu asta. Era în stare să identifice nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, ci și orientarea dealului pe care crescuseră acei struguri, compoziția solului și până și cât plouase în anul respectiv. Dar făcea asta din plăcere, pentru prieteni și din vanitate, nu pentru a câștiga ceva.
Epigrame politice
Povestea despre vinul din pahar în timp ce mai scria o epigramă pe un șervețel. După cum spunea chiar el, „Unul bea că-i băutor / Altul bea că-i bestie / Numai eu, că am umor / Beau așa, de chestie”. Multe epigrame erau politice, de o ironie atât de brutală și de un cinism atât de sadic că l-au pus „în bețe” pe Păstorel cam cu toată lumea, inclusiv cu ocupanții ruși. Lui Iorga, pe care îl disprețuia, i-a dedicat chiar un volum întreg de epigrame, atunci când istoricul a devenit prim-ministru: „Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Nicolai”. Din cauza epigramelor a și fost luat la ochi de comuniști. L-au arestat și întemnițat, dar nu au avut curajul să facă mai mult. Prea era cunoscut. Avea să moară, cu domiciliu obligatoriu, dar totuși la București, într-un sanatoriu. Un centru de paliație cum s-ar numi acum, unde fusese internat cu cancer pulmonar. Nu putea să scrie fără cafea și țigări. Ultima sa zi de viață a consemnat și ultima sa epigramă: „Culmea ironiilor / De râsul copiilor / Să pui cap bețiilor / Pe șoseaua Viilor”.
„Dulce Târgul Ieșilor”
Ionel Teodoreanu a fost exact opusul lui Păstorel. Avocat și scriitor deopotrivă de talentat, a pledat mult și a scris și mai mult. Trebuia să o facă. Și-a cunoscut viitoarea soție la doar 21 de ani, pe când primul război mondial încă nu se terminase, iar el încă era student. În 1920 s-au căsătorit, încă înainte să-și ia licența în drept. La scurt timp, soția i-a dăruit deodată doi fii, gemeni. Soția sa, Maria Ștefana Lupașcu, i-a fost o veritabilă muză tot timpul vieții. Pasionată și ea de literatură, l-a împins spre scris și l-a susținut să se țină de asta. Ionel Teodoreanu a debutat în 1919 cu „Jucării pentru Lily”, iar pe urmă volumele s-au ținut lanț: „Ulița copilăriei”, „Fata din Zlataust”, „Golia”, „În casa bunicilor”, „Lorelei”, „La Medeleni” și tot așa. Cam câte un volum pe an, până în 1947. Asta, în paralel cu avocatura practicată conștiincios și cu talent sau cu singura sa funcție publică pe care a deținut-o vreodată, cea de decan al Teatrului Național ieșean. Îndeplinită la fel de conștiincios. Ca amănunt, lui Ionel Teodoreanu i se datorează expresia pe care o spunem de atâtea ori, „dulce Târgul Ieșilor”. Își alinta soția cu diminutivul Lily. Poate îi dăduse acest nume ca să evite confuzia cu Eliza, care îi era iubită secretă încă de când era proaspăt căsătorit. Ar fi fost penibil ca, din greșeală, să-i spună soției pe numele amantei. Același diminutiv pentru amândouă și problema e rezolvată.
A murit la 57 de ani
După 1947 nu a mai scris nimic. Realismul socialist impus în literatură chiar nu era pe lungimea lui de undă. Era incapabil să mintă și nici nu putea fi convins că noul regim ar fi bun, așa cum s-a întâmplat cu Sadoveanu sau cu alți favoriți ai comunismului. Urmărit și hăituit de Securitate, ca toată familia sa, Ionel Teodoreanu și-a trăit ultimii ani într-o recluziune autoimpusă. A murit în acea iarnă teribilă 1953-1954. Da, aceea din timpul căreia mai vedeți pe Facebook fotografii cu nămeții cât gardul. A ieșit din casă cu lopata pentru a curăța zăpada. Iar inima i s-a oprit. La 57 de ani abia împliniți.