„În conferința sa de presă de la 1 octombrie, premierul a lansat ideea reformării funcției și administrației publice. Prim-ministrul vrea ca misiunea administrației să fie de a contribui la competitivitatea și atractivitatea noastră și să reprezinte liantul nostru social. Cum? Renunțând la rigiditatea procedurilor, la ruloul compresor al logicii birocratice, prin îmbunătățirea gestiunii resurselor umane, prin reforma din temelii a acestei mașinării administrative enorme”. E un fragment dintr-un editorial care pune problema reformei administrative. A, nu a României. Citatul este din „Les Échos”, textul a apărut în 2007, iar prim-ministrul despre care se vorbește era François Fillon. Nu contează dacă n-ați auzit niciodată de acest premier al Franței. Ideea e că acum o duzină de ani, în Franța era în floare dezbaterea asupra reformei administrative a țării, dezbatere care de altfel avea loc și la noi în exact aceeași perioadă. Diferența este că între timp francezii au terminat-o, iar noi nici n-am început-o. Asta, deși nu credem că cei mulțumiți de felul cum funcționează Primăria, Consiliul Județean sau Prefectura sunt prea mulți. Ca și cea franceză de acum 12 ani, administrația noastră este umflată, scumpă și ineficientă. Dar ce putem face? Tocmai despre asta vom vorbi și noi în cele ce urmează.
Modelul francez
Nu degeaba am dat exemplul Franței. Atunci când Al.I. Cuza s-a apucat să croiască instituțiile noului stat român, a dat copy/paste după Imperiul Francez. Pe undeva, era firesc. Eram și suntem francofoni, priveam și privim Franța ca pe o soră mai mare așa că ne luăm după ea oricând se poate. Iar modelul francez a continuat să fie aplicat și după ce Cuza a fost înlocuit cu regi nemți. Doar că acest copy/paste înseamnă că am luat și ce nu era bun în Franța.
Parohia și comuna
Când s-au apucat de reforma administrației, francezii au plecat de la o realitate nasoală. În Franța funcționau acum un deceniu 36.783 de comune urbane și rurale, multe fiind constituite dintr-un singur sat. Cifra însemna că 49% din totalul celor 76.000 de comune din Uniunea Europeană se găsesc într-o singură țară. Fiecare comună avea propriul primar și consiliu local. Existau 520.000 de aleși locali, câte unul la 120 de locuitori. La o populație de trei ori mai mare decât a României, Franța avea de peste 10 ori mai mulți aleși locali. La noi erau „doar” 45.000. Francezii moșteneau de fapt sistemul administrativ de pe vremea Revoluției, când comunele fuseseră înființate pe structura parohiilor. Parohia și comuna. Din fericire, la noi nu erau așa de multe biserici, că cine știe câte comune am fi avut acum. În fond, într-un sat precum Banu din comuna Dumești funcționează două parohii. Asta, la 370 de locuitori mari și lați. Revenind la francezi, gândiți-vă numai ce însemna să plătești 520.000 de indemnizații de aleși locali, 37.000 de contabili, 37.000 de agenți agricoli, 37.000 de portari, 37.000 de secretare și tot așa. Faliment curat, ce mai! Spre comparație, în ditamai Statele Unite funcționează 36.000 de comune, la un teritoriu de 14 ori mai mare decât cel al Franței și la o populație de cinci ori mai mare.
Sistem flexibil
Așa că Franța s-a apucat de treabă și a tăiat în carne vie: din 22 de regiuni, au rămas 13. Au aplicat un sistem extrem de flexibil de organizare a comunelor, legea franceză permițând spargerea și regruparea comunelor în funcție de interesele de moment. Ai un proiect la care pentru a obține finanțarea îți trebuie o populație dublă? Vorbești cu vecinii, unești comunele și faci una singură. În departamentul Maine-et-Loire de exemplu, din 63 de comune au mai rămas șase. Asta, acum vreo trei ani, pentru că numărul comunelor crește sau scade de la an la an, în funcție de interesele locale. Pe ansamblu, numărul comunelor nu s-a schimbat radical, dar s-a simplificat enorm funcționarea acestora. Practic, vorbim de un sistem format dintr-o comună centrală și altele satelit, cam cum arată un atom cu nucleul înconjurat de electroni. Nucleul rămâne neschimbat, dar electronii țopăie de la un atom la altul, după cum au nevoie.
Transfer de atribuții
S-a schimbat și modul de gândire a dezvoltării locale, transferându-se atribuții și competențe de la regiuni către departamente, iar de acolo, la comune. Pe scurt, o regiune definește politica regională, își votează bugetul, acordă ajutoare directe firmelor, gestionează infrastructura de transport, se ocupă de șomeri, de construirea, întreținerea și funcționarea liceelor, de finanțarea muzeelor și conservarea arhivelor. Aceleași lucruri le fac și comunele. Doar că în loc de licee e vorba de școli. În plus, comuna se ocupă și de securitate, de poliția locală, cum ar fi la noi.
Miza: descentralizarea
Mai aproape de noi, Polonia este divizată în 16 voievodate, echivalentul regiunilor noastre și 314 powiat, adică districte. Ele nu au un echivalent la noi, dar îl au dincolo de Prut. Districtul polonez este echivalentul raionului moldovean, adică mai multe comune grupate, dar nu foarte multe, pentru ca structura să nu devină prea greoaie. Culmea, chiar raioanele moldovenești ar putea reprezenta un model de inspirație pentru o reformă teritorială a României. Aceasta, pentru că principala rațiune a unei reforme este constituirea unor unități administrativ-teritoriale suficient de mari pentru a putea atrage fonduri europene de capul lor. E timpul să învățăm să lucrăm europenește, pentru că apartenența la UE este un drum cu sens unic. Vrem, nu vrem, trebuie să facem ca ei. Miza este descentralizarea, adică ruperea de decidentul de la București. Or, programele de finanțare care pot fi accesate de comune în forma lor actuală sunt foarte puține. Mai este un motiv pentru care trebuie să ne descentralizăm, dar despre ăsta vom vorbi mai încolo.
Comparație între Moldove
Bun, dar de ce modelul basarabean ar fi util? Pentru că Republica Moldova este aproape egală cu Moldova de dincoace de Prut, ca suprafață și populație. Vechea gubernie a Basarabiei era compusă din 9 județe, iar acum Republica Moldova conține 32 de raioane, cu o populație medie de 110.000 de locuitori. Moldova istorică de aici cuprinde 8 județe, adică aproape la fel de multe. Doar că în loc de 32 de raioane, avem 690 de municipii, orașe și comune, cu o populație medie de doar 6.056 de locuitori. Dacă scădem orașele și municipiile, rămânem cu o populație medie a unei comune de vreo 3.000 de oameni. Cam ce forță financiară credeți că poate avea o astfel de unitate administrativă? Cam cât pot contribui localnicii la buget, astfel încât primăria să aibă din ce plăti salariile angajaților, ba să mai și contribuie la cofinanțarea unui proiect? Câte comune s-ar putea descurca fără pomana de la București?
Revenirea la 1938
În 1938, județul Iași era împărțit în șase plăși. În total, cele 16 județe care existau în ce este acum Moldova românească aveau 64 de plăși, ceea ce ar însemna acum o populație medie de 65.300 de locuitori fiecare. Cât un Pașcani și jumătate, cu forța economică aferentă. Administrația românească de atunci era surprinzător de modernă. Exista un consiliu la nivel de plasă și un pretor, adică un subprefect. Fiecare comună avea un primar, dar doar cele urbane aveau și consilii. Cu alte cuvinte, în loc de 690 de consilii locale și tot atâția primari, existau doar 64 de consilii și 64 de seturi de funcționari. Poate și de asta, în 2010, o comisie prezidențială înființată special pentru a regândi administrativ România propunea revenirea la organizarea administrativă din 1938. Doar că în loc de plăși urmau să funcționeze cantoane. O administrație mult mai simplă, mai flexibilă și mai ieftină. Problemele mărunte le discutai cu primarul. Cele mai importante, le rezolvai în centrul plășii sau cantonului, fără să trebuiască să plătești o armată de funcționari în fiecare comună. Iar dacă sistemul era funcțional în 1938, gândiți-vă cum ar putea fi acum, când există internetul prin intermediul căruia pot fi rezolvate multe probleme locale?
Delegații de la sate
Bun, dar cum să grupăm comunele? Un criteriu poate fi identitatea culturală, care este determinantă pentru structurile și fenomenele demografice, culturale și sociale. De exemplu, comunele cu o majoritate catolică din județ pot constitui un canton. Celelalte comune ar putea fi grupate după criterii economice, astfel încât să rezulte cantoane aproximativ la fel de dezvoltate. Ideea ar fi ca localitățile din noile cantoane să fie complementare. Când a fost redactată, actuala lege a administrației publice prefigura cumva viitoarea reorganizare prin înființarea funcției de delegat sătesc. Dacă se întâmpla ca într-un consiliu comunal să nu fie niciun membru din satul X, satul urma să trimită un delegat, cu rol consultativ, ca localnicii să nu fie complet excluși de la luarea deciziilor. Ideea era frumoasă, dar a rămas neaplicată. S-ar putea reaplica, sub forma unui delegat comunal la nivel de canton.
Descentralizarea financiară
A doua miză a descentralizării și reorganizării administrative ar fi descentralizarea financiară. La momentul actual, doar aproximativ o treime din banii colectați la nivel local se întorc în localitatea respectivă. Restul îngrașă bugetul de stat și sunt împărțiți după cum vrea pixul vreunui ministru. În Polonia de care vorbeam mai sus, 55% din bani rămân acolo unde sunt produși, iar doar 45% ajung la bugetul de stat. Parcă altfel te simți când ai și bani la dispoziție, nu? Mai ales când ai și mai puțini funcționari de plătit, deci rămân mai mulți bani pentru asfalt și școli.
Decizie la nivel local
Discuția poate fi dusă și pe alte paliere. Avem o administrație croită după model francez, cu organisme alese local și cu altele, paralele, numite de la centru. Consiliu Județean și Colegiul Prefectural. Președinte de CJ și prefect. Tot ce înseamnă instituții publice sunt subordonate prefectului. Primăria răspunde de repararea unei școli, dar directorul este numit de Inspectoratul Școlar Județean, care este subordonat Ministerului Educației și prefectului. Dacă directorul școlii este un bețiv, primarul nu-i poate face nimic. Degeaba strigă părinții copiilor că îl vor schimbat, dacă inspectorul șef al IȘJ nu vrea să o facă. Ei, tocmai chestia asta lipește în administrația franceză sau în cea poloneză. La nivel local sunt lăsați mai mulți bani, cu responsabilitățile și drepturile aferente. Dacă primarul dă afară abuziv un director de școală, există organisme de control ale statului care pun lucrurile la punct. Dar decizia inițială se ia la nivel local, nu undeva la centru. La noi sunt bani puțini, drepturi la fel, dar responsabilități gârlă.