De ani de zile, Uniunea Europeană, presa, autoritățile responsabile de mediu și publicul urlă că orașul în care trăim este sufocat de praf și gaze de eșapament. După ce ani de zile a spus că nu e nicio problemă de fapt, municipalitatea pare să-și fi dat seama totuși că situația nu e chiar roză, așa că s-a apucat cumva de treabă. Iașul, sau cel puțin centrul acestuia s-a umplut de gazon de un verde crud de zici că e pictat și de flori. Că pe gazon s-au înfipt plăcuțe cu „nu călcați pe iarbă”, punându-i pe părinții de copii mici în fața problemei de a explica de ce nu e voie să te joci unde e mai frumos, e altă discuție. La ce bună verdeața, dacă nu poți decât să-i faci poze, e continuarea aceleiași discuții. Genul ăsta de verde artificial a dus la un efect vizual cel puțin ciudat. De exemplu, în parcul Expoziției te izbești de același verde crud. Dacă te cobori de la Agronomie spre parcul Copou și chiar mai la vale de Universitate, treci pe lângă un fel de pădurice de-a dreptul sălbatică. Copaci uscați, alții rupți, cioate abandonate, de te întrebi care o fi de fapt modelul preferat de municipalitate: jungla sau tabloul? Despre asta vom povesti în cele ce urmează.
Cum s-a născut Copoul
Cândva, pe când Iașul se oprea la Fundație, Copoul de azi era un tăpșan, pur și simplu. De fapt, a rămas deal cu bălării până târziu, în a doua jumătate a secolului XIX. Cu mici excepții. Domnitorului Grigore Ghica, cel care avea să plătească cu viața opoziția față de răpirea Bucovinei de către austrieci, îi plăcea să se plimbe. Dar nu-i plăcea să se amestece cu cei care se plimbau spre Bucium sau Galata, așa că și-a amenajat propriul loc de plimbare: Copoul. Podul Verde cum i se spunea pe atunci. A construit un foișor în actualul parc Copou, a trasat alei pornind din uliță, care au devenit peste ani străduțele care dau acum în bulevard și a plantat copaci printre respectivele alei. Așa s-a născut acea zonă ca o pădurice cuprinsă între sediul ApaVital și Agronomie. E drept, pe vremea lui Ghica, păduricea cobora până mai jos de actuala Universitate, dar pe măsura dezvoltării orașului, s-a mai pus mâna pe ferăstrău și topor, că drujba nu se inventase încă.
Treabă de mântuială
Iar de la Ghica încoace, păduricea a fost lăsată în voie. Înainte de 1989, se mai tăiau copacii când se uscau, se mai înlocuiau cei prăbușiți, dar în rest era lăsată să-și vadă de treabă. De-o bucată de vreme încoace însă, s-a lăsat baltă orice intenție de „dirijare” a sălbăticiei. Acum câțiva ani, copacii de pe marginea bulevardului au început să se usuce, sub dublul asalt al drujbei folosite la „toaletare” și al gazelor de eșapament. Au început să fie înlocuiți anul trecut, însă acțiunea s-a oprit imediat ce abia începuse. Treabă românească, ce mai! Zăpada căzută brusc astă primăvară a rupt copacii mai fragili, care apucaseră să dea deja frunze. Municipalitatea a strâns crăcile rupte, iar trunchiurile ciuntite au fost lăsate acolo. Cândva, un isteț de la Servicii Publice (SPI) plantase într-o buturugă scobită de putregai niște panseluțe, ceea ce dădea un efect vizual destul de plăcut. Au rezistat vreo doi ani, dar pe urmă a intervenit Dorel și le-a scos. Sau nu le-a împrospătat, ceea ce e tot aia. În urma furtunilor din vara asta au mai căzut niște copaci. Cei de la SPI au venit, au luat crengile rupte, au tăiat la mijloc trunchiurile celor grav afectați și cam atât. Așa a rămas. Acum, pe alocuri, e un peisaj dezolant, inexplicabil pentru un oraș cu pretențiile Iașului.
Delăsare
Ce nu reușim să înțelegem este tocmai această delăsare în îngrijirea spațiilor verzi libere. Unde e un parc, se pune gazon, se plantează flori, se tund copacii, se lustruiesc statuile și așa mai departe. În rest, se lasă totul în voia lui Dumnezeu. Mai rămâne să vedem pe-acolo iarba roasă de vite și să ne împiedicăm de ciolanele cailor morți, cum se întâmpla pe vremea tinereții lui Kogălniceanu. Cum procedează totuși alții cu astfel de spații?
Ordine în dezordine
Conceptul de sălbăticie dirijată în amenajarea spațiilor verzi, așa numita „grădină wildlife” nu este ceva ieșit din comun. Există chiar multinaționale care s-au specializat tocmai pe așa ceva. Doar că și în astfel de cazuri există reguli clare. De exemplu, se plantează copaci și flori care oferă polen și nectar, pentru a atrage insectele. Se pun plante care înfloresc primăvara, amestecate cu altele care își fac de cap vara sau toamna, astfel încât să existe flori oricând în timpul anului. Se lasă bușteni naturali care să se transforme în casă pentru animale mici sau insecte, ca și în suport pentru mușchi și licheni. Se lasă câteva zone nederanjate și necurățate, cu grămezi de frunze și crengi, ca să încapă și arici sau broaște. Se amenajează surse de apă pentru animalele mici, ca să le faci viața mai ușoară. Și tot așa. Iar genul ăsta de idei se aplică inclusiv la grădini de câteva sute de metri pătrați, darămite la câteva hectare bune câte avem noi. Celebrul Central Park din New York, un dreptunghi lung de 4 km și lat de 800 de metri este un exemplu ideal de astfel de amenajare „sălbatică”. E drept, administrația parcului are un buget anual de 65 de milioane de dolari, adică de 200.000 de dolari pe hectar. Nu cerem un Central Park, mai ales că nici Iașul nu este New York. Dar un minim de îngrijire, astfel încât trecătorul să nu creadă că orașul este pustiu, tot ar trebui. Eventual, se poate consulta într-o arhivă planul de sistematizare și amenajare a zonei întocmit de arhitectul Nicolae Ghica-Budești atunci când i s-a cerut să proiecteze Parcul Expoziției. O fi așa de greu?