Despre Ștefan cel Mare s-a spus că a dus câte un război în fiecare an de domnie și că după fiecare bătălie a construit câte o biserică. Ambele afirmații sunt doar mitologie istorică. De fapt, Fănică al nostru a dat „doar” 36 de bătălii și a construit sau renovat 26 de biserici. Celebra Putna nici măcar nu e a lui Ștefan cel Mare, mănăstirea fiind doar renovată și extinsă peste una mai veche, construită de Bogdan Întemeietorul. După unele bătălii, când a avut și el timp, iar țara liniște, Ștefan a construit într-adevăr biserici. Alte lăcașuri de cult au fost ridicate doar spre iertarea numeroaselor lui păcate lumești. Iar altele, pentru că pur și simplu erau necesare. Despre una dintre cele care fac parte din această ultimă categorie vom vorbi și noi azi.
Trei biserici
În județul nostru se află trei lăcașuri de cult ridicate de Ștefan cel Mare. Mănăstirea Dobrovăț este ultima construită în timpul domniei lui Ștefan, ea înlocuind un schit mai vechi. A fost construită ca mănăstire închinată mănăstirii Zografu de la muntele Athos, unde Ștefan era ctitor. Altfel spus, ce bani strângea mănăstirea Dobrovăț mergeau la Zografu, în contul întreținerii ctitoriei. Celelalte două biserici, Sf. Gheorghe din Hârlău și Sf. Nicolae Domnesc din Iași au fost construite pentru că trebuia. În cele două târguri existau curți domnești, iar curte fără biserică nu se putea. De asta a fost construită și biserica din centrul Iașului: spre uzul exclusiv al domnitorului și al familiei sale.
Ureche scria după ureche
Despre această biserică, Grigore Ureche spune că a fost construită în cinstea victoriei lui Ștefan de la Cătlăbuga, din Bugeacul basarabean, din 1485. A fost una dintre ultimele bătălii cu turcii, pentru că, deși victorios, Ștefan și-a dat seama că turcii sunt prea puternici pentru o țară precum Moldova, așa că anul următor a cerut pace. Ureche scria însă… după ureche, cum s-ar spune. Pe vechea pisanie slavonă a bisericii scrie clar anul construcției: 6999, adică 1491, fără nicio legătură cu Cătlăbuga. E drept că și în anul 1491 Ștefan cel Mare a avut un război, dar a fost vorba de o expediție de jaf și represalii în Polonia. Ștefan n-a construit niciodată biserici după ce armata lui juca „în deplasare”. Ultimii 15 ani de domnie ai lui Ștefan au fost o perioadă destul de liniștită, în care nimeni nu-i mai amenința domnia, așa că avea timp și bani pentru a așeza țara, cum spun cronicarii. Din acest proces de „așezare” a țării făceau parte și desele călătorii interne, pentru a împărți dreptate și moșii. Atunci au fost construite și bisericile curților domnești de la Iași și Hârlău: în 1491, respectiv 1492.
Biserică personală
Sf. Nicolae Domnesc nu se cheamă așa degeaba. Este mai mare și mai înaltă decât mult mai cunoscutele ctitorii de la Voroneț, Baia, Bădeuți, Volovăț sau Reuseni, tocmai pentru că era gândită ca biserică personală a domnitorului. A avut însă o soartă dramatică. A fost arsă de turci în 1538, în timpul nefericitei încercări a lui Petru Rareș de a li se împotrivi. Refăcută de Alexandru Lăpușneanu după mutarea capitalei la Iași, când i s-a adăugat și un pridvor, biserica a ars din nou, în 1650, odată cu tot orașul, în timpul unei invazii tătărăști. Mai grav, biserica a fost profanată de turci în 1672, când sultanul Mahomed al IV-lea se îndrepta spre Camenița, într-una dintre campaniile împotriva Poloniei. Pe durata staționării armatei turcești la Iași, Sf. Nicolae a fost folosită ca moschee. Episodul a durat doar o săptămână, dar nimeni nu a mai călcat în biserică timp de patru ani. Mai mult, localnicii au început să folosească ctitoria lui Ștefan cel Mare pe post de carieră de piatră.
Necropolă domnească
Iașul îi datorează unui „grecotei cu nas subțire” faptul că biserica încă dăinuiește. Antonie Ruset, un domnitor efemer de origine greacă, a reconstruit-o, a refăcut clopotnița, acoperișul și pictura și a înconjurat-o cu un zid de piatră. Resturile de zid din apropierea bisericii fac parte din cel construit de Antonie Ruset. Tot acest domn necunoscut a construit cișmeaua din curtea bisericii și a legat-o cu olane de lut de un izvor de prin zona Fundației de azi. Antonie Ruset și-a construit aici și gropnița, transformând biserica în necropolă domnească. Și alți domnitori au făcut lucrări la biserică, aceasta fiind extinsă și înfrumusețată, ajungând la dimensiuni mai mult decât duble față de biserica lui Ștefan cel Mare.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2019/06/fresca-sf.-nicolae.jpg\")
A trecut prin flăcări
Biserica a mai ars în 1723, în 1753, în 1784 și a fost afectată de marele cutremur din 1814. Eteriștii greci au ars-o din nou în 1821. Abia refăcută în 1826, a ars din nou un an mai târziu și încă o dată în 1853. Pe vremea lui Carol I, ajunsese din nou o ruină. La 1884 s-a luat decizia refacerii, care a fost încredințată arhitectului francez Lecomte de Noüy, care a făcut ce știa: a dărâmat-o și a reconstruit-o. Lucrările s-au terminat în 1904, dar ce a rezultat nu mai e Sf. Nicolae Domnesc. Seamănă cu biserica lui Ștefan, dar nu mai e ea. Nicio cărămidă nu mai datează de pe vremea marelui Ștefan. Până și pisania a fost aruncată prin curte. A găsit-o Teodor Burada, grație căruia a fost încastrată în zidul clădirii.
Merg greu săpăturile
Ce a distrus de Noüy nu mai poate fi refăcut, dar se mai poate salva ce a scăpat de el. Acum trei ani au început lucrări acolo, pentru o anexă a bisericii, crezându-se că nu a mai rămas nimic cu valoare arheologică. Și totuși… S-au găsit urmele unei biserici de pe vremea lui Alexandru cel Bun, peste care fusese construită biserica lui Ștefan. S-au găsit morminte ale necropolei domnești, fundațiile bisericii de pe vremea lui Ruset, urme de chilii, monede și obiecte de cult. Săpăturile merg însă greu, din lipsă de bani, firește. Salvarea istoriei și punerea în valoare a descoperirilor arheologice nu prea intră în rândul priorităților statului nostru.
