Dacă n-ați văzut celebrul film al lui Corneliu Porumboiu, „A fost sau n-a fost”, vă recomandăm să o faceți. E o satiră splendidă, centrată pe întrebarea existențială dacă a fost sau nu a fost revoluție la Vaslui. În acest decembrie, al 30-lea de la evenimentele care au dus în 1989 la căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, este un film care merită mai mult să fie văzut decât cea de-a 15-a reluare a peliculei „Singur acasă” de pe ProTV. Și că tot veni vorba și e de sezon, am putea să ne punem și noi aceeași întrebare. A fost sau n-a fost revoluție la Iași, în decembrie 1989? A, nu, nu aia din 22, când Casa Pătrată s-a umplut de „revoluționari” veniți să fure covoarele și televizoarele color, după fuga lui Ceaușescu. Aia numai revoluție nu a fost, mai ales că regimul căzuse, iar „revoluționarii” nu mai riscau de fapt nimic. Ne referim la momentul 14 decembrie. A fost revoluție? Merită Iașul nostru titlul de „inițiator al Revoluției Române din decembrie 1989”, cum glăsuiește un proiect de lege adoptat tacit de Senat și aflat în dezbaterea comisiilor parlamentare ale Camerei Deputaților?
Întrebări de bun simț
Istoricul roman Tacit și-a început principala sa operă cu o expresie ce a intrat în uzul curent: „sine ira et sudio”. „Fără ură și părtinire”. Aceasta a devenit chemarea istoricului, de a descrie obiectiv faptele, fără a se lăsa influențat de propriile păreri și interese sau de ale altora. Probabil despre momentul 14 decembrie 1989 se va putea scrie „sine ira et studio” abia peste vreo 50 sau chiar 100 de ani, când toată generația de atunci va fi fiind de mult oale și ulcele. Probabil că nimeni nu s-ar aprinde citind o carte despre Chivu Stoica, prim-ministru al României în anii ’50-’60 sau despre Arthur Văitoianu, prim ministru timp de două luni în 1919. Noi vom încerca totuși să scriem obiectiv despre evenimentele din 1989 de la Iași, căutând răspunsul la câteva întrebări de bun-simț. Ce s-a întâmplat atunci? Faptele de la Iași au reprezentat o revoluție? A avut vreo importanță în ansamblul evenimentelor care au dus la prăbușirea lui Ceaușescu în decembrie 1989? A fost Iașul scânteia care a declanșat evenimentele finale?
O insulă încremenită într-un ocean învolburat
De la bun început, trebuie spus că evenimentele de la Iași au intrat încă din 1990 într-un nemeritat con de umbră. Toate legile adoptate pentru celebrarea revoluției, pentru comemorarea eroilor ei sau pentru răsplătirea supraviețuitorilor au vizat perioada 16-25 decembrie. Adică de la primele focuri de armă trase la Timișoara și până la executarea cuplului Ceaușescu, la Târgoviște. Or, evenimentele de la Iași au avut loc pe 14 decembrie, adică în afara acestui interval. Ce s-a întâmplat la Iași s-a petrecut înainte de orice. O explicație a scoaterii Iașului de pe harta revoluției din 1989 poate fi faptul că evenimentele de aici au fost atipice. Nu corespund cadrului oficial stabilit, cel al revoluției spontane, al oamenilor care au simțit așa, deodată că trebuie să iasă în stradă. La Iași nu a fost nimic spontan. De fapt, a fost o veritabilă conspirație antiguvernamentală, după toate regulile manualului. Deci, ce a fost?
S-a „aprins” Estul
În fața crizei economice a sistemului comunist, liderul sovietic Mihail Gorbaciov dădea încă din 1985 semnalul deschiderii și al reformei. În 1989, comunismul scârțâia din toate încheieturile pretutindeni. Polonezii intrau în grevă în mai și august 1988, forțând regimul să accepte alegeri libere, ținute în iunie 1989 și în care Partidul Unit al Muncitorilor a fost zdrobit. În Ungaria, comunistul János Kádár se retrăsese în 1988, iar parlamentul acceptase trecerea la pluralismul politic. Jugoslavia nu mai era socialistă decât cu numele încă de pe vremea lui Tito. Pe 9 noiembrie 1989, zidul Berlinului se prăbușea la modul fizic, iar germanii din est fugeau prin toate granițele spre vest. O săptămână mai târziu începea Revoluția de catifea din Cehoslovacia, în urma căruia comuniștii renunță la putere. În Bulgaria, o serie de manifestații populare pe teme ecologice, începute în octombrie, au dus la demiterea dicatorului Todor Jivkov, noul lider, Petar Mladenov anunțând pe 11 decembrie că Partidul Comunist va renunța la monopolul puterii. Până și în Basarabia, sistemul era zguduit de masive demonstrații naționaliste, transformate ulterior în demonstrații anticomuniste. În tot estul Europei, doar România socialistă, ca o insulă, părea încremenită în timp. Nimic nu se schimba, iar „tovarășul” era reales pentru încă patru ani în fruntea partidului și a țării. Doar că…
Pregătiți să înfrunte gloanțele
Începând din toamna lui 1989, un mic grup de ieșeni, vreo 7-8, au decis că așa nu se mai poate. Liderul informal al micului grup a fost Ștefan Prutianu, pe atunci economist la Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică. În jurul lui s-au strâns Casian Spiridon, proiectant la același centru, inginerii Georgel Moraru, Petrică Dușa și Ionel Săcăleanu și un simplu muncitor, Titi Iacob, participant la greva de la fabrica Nicolina din 1987. În „nucleul dur” al grupului aveau să mai intre Vasile Vicol, Valentin Odobescu, Aurel Ștefanachi și alți câțiva. Un grup independent, cel al fraților Emilian și Vasile Stoica s-a alipit și el în noiembrie. Modul de acțiune al grupului a fost stabilit după manualul micului conspiratist. Fiecare membru al grupului urma să contacteze trei prieteni 100% de încredere. Aceștia, la rândul lor, contactau alți trei și așa mai departe. Această „piramidă” făcea ca membrii conspirației să nu cunoască decât doar alți trei oameni. Dacă Securitatea afla, nu putea aresta mai mult de patru oameni și nu putea ajunge la liderii grupului. Totodată, toți membrii grupului urmau să primească ordinele de acțiune de la Prutianu, fără să-l cunoască personal. În noiembrie, grupul capătă un nume: Frontul Popular Român. Era numele purtat de organizația similară din Basarabia, de unde se și inspiraseră ieșenii. Atunci s-a decis și trecerea la acțiune.
În Piața Unirii
Nu se știe câți oameni au fost contactați și au acceptat să participe la ce urma să se întâmple. În funcție de estimare, au fost între 500 și 3.000 de oameni, hotărâți să lupte la primul semn. Evenimentele de la Timișoara au început sub forma unor banale proteste împotriva evacuării din casa parohială a pastorului László Tőkés. Adică din nimic. La Iași, protestele erau de la bun început orientate împotriva regimului comunist și a lui Ceaușescu personal. Mișcarea a scos capul la începutul lui decembrie. Pe 2 decembrie a început lipirea pe stâlpi și împrăștierea prin cutiile poștale a unor manifeste multiplicate la o „placă tipografică” făcută dintr-o placă de plastic pirogravată. Mesajul manifestelor era clar. „A sosit ceasul descătușării noastre. Să punem capăt foamei, frigului, fricii și întunericului care ne stăpânesc de 25 de ani. Să punem capăt terorii dezlănțuite de dictatura ceaușistă care a dus un popor întreg în pragul deznădejdii. Am rămas ultima țară din Europa în care mai persistă coșmarul stalinist amplificat de către o conducere incompetentă și răuvoitoare”. Manifestul chema la un prim protest ce urma să aibă loc sâmbătă, 16 decembrie, în Piața Unirii, ora 18.00. Participanții urmau să se strângă în tăcere, să aprindă câte o lumânare și să stea nemișcați timp de o oră. Apoi, urmau să se deplaseze spre Palatul Culturii. O a doua manifestație urma să aibă loc pe 23 decembrie, iar pe 30 decembrie, în timpul unei a treia demonstrații, să se ceară explicit înlăturarea de la putere a familiei Ceaușescu.
„Primăvara cade joi”
Planul inițial, propus de frații Stoica, a fost schimbat la inițiativa lui Prutianu. Apreciind că o zi de lucru ar fi mai favorabilă strângerii unui număr mare de oameni, data manifestației a fost mutată joi, 14 decembrie, la ora 16.00. Parola de recunoaștere era „Primăvara cade joi”. Protestul nu mai urma să fie tăcut. Manifestanții urmau să cânte „Deșteaptă-te, române” și să scandeze lozinci precum „Jos Ceaușescu”, „Jos comunismul” sau „Fără violență”, iar Prutianu, Spiridon și Iacob urmau să țină cuvântări. Pentru a anunța schimbarea datei și orei, în oraș au fost împrăștiate noi manifeste, „tipărite” cu ajutorul unor radiere „Pionier” pe care erau sculptate literele. Membrii grupului au dat și numeroase telefoane anonime prin care îi chemau direct pe ieșeni la manifestație.
Cooptare piramidală
Entuziasmul tineresc al membrilor grupului a dus la eșuarea manifestației. Planul inițial, de cooptare piramidală a participanților era foarte bun, iar prezența fie și a numai câteva sute de ieșeni în Piața Unirii ar fi reprezentat un puternic semnal, poate o scânteie suficientă pentru a aprinde focul revoltei. Consemnul nu a fost însă respectat de Vasile Vicol, care a făcut greșeala de a contacta nu doar trei prieteni de încredere, ci peste 20. Nu poți cunoaște ca pe tine însuți 20 de oameni. Era suficient ca unul singur dintre cei 20 să fie colaborator al Securității sau pur și simplu să-i fie teamă de consecințe, ca toată conspirația să fie dată peste cap. De altfel, Vicol avea să fie primul arestat, în chiar dimineața zilei de 14 decembrie. Împrăștierea de manifeste în oraș și telefoanele date la întâmplare au fost alte greșeli fatale. Nu se putea ca măcar un singur manifest să nu cadă în mâinile Securității.
Conspirație ca la carte, represiune la fel
Ca urmare, în dimineața zilei de 14 decembrie era deja clar că manifestația nu mai putea avea loc. Regimul reacționase rapid și dur. „Dinamoviada” la judo, competiție ce trebuia să aibă loc la Oradea, a fost mutată la Iași, sportivii fiind cazați la Hotel Unirea. Or, toți participanții la „Dinamoviadă” erau angajați ai Ministerului de Interne, condus de Tudor Postelnicu, fost șef al Securității și membru al aripii „dure” a PCR. Forțele de ordine din Iași erau astfel dublate ca forță dintr-un foc. Pentru a îngreuna accesul ieșenilor în Piața Unirii, stația de tramvai a fost mutată ad-hoc în fața liceului Sadoveanu, respectiv în fața blocului Tarom. Căile de acces în Piața Unirii au fost blocate cu 7 mașini de pompieri. Piața însăși era plină de oameni, adică de milițieni care spărgeau orice grup mai mare de patru persoane și îi îndemnau pe trecători să nu staționeze, ci să grăbească pasul. Membrii grupului conspirativ au ajuns în piață, s-au plimbat pe-acolo, au schimbat priviri între ei, dar nu au putut face nimic. O parte au fost arestați până seara. Restul, a doua zi dimineața. Când au izbucnit evenimentele de la Timișoara, zeci de ieșeni erau deja torturați în beciurile din Copou ale Securității. Așa s-au sfârșit evenimentele de la Iași, înainte de a începe propriu-zis.
Paratrăsnet pentru Timișoara și București
Răspunsul la întrebările noastre de la început este deci simplu. Nu, la Iași nu a fost revoluție, ci o conspirație menită să ducă la o revoluție. Conspirația a fost anihilată, deci nici revoluția nu mai putea avea loc. Iașul nostru nu a fost inițiator al Revoluției, pentru că timișorenii nu s-au luat după noi. Nu au ieșit inițial în stradă pentru că ar fi avut modelul Iașului, ci doar pentru a apăra un pastor oarecare. Felul cum s-au radicalizat manifestanții, ajungându-se la anticommunism reprezintă altă pagină de istorie. Iașul nu a fost scânteia Revoluției, dar este indiscutabil că Iașul a fost primul oraș în care s-a acționat împotriva comunismului. Mai mult, ieșenii entuziaști care s-au luat la trântă cu Securitatea au făcut ceva esențial: au atras asupra lor atenția forțelor represive, care în primă instanță nu s-au preocupat de ce se petrecea la Timișoara. Când s-au deșteptat, era prea târziu.