Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție: prăbușirea industriei comuniste

Acum 55 de ani, un economist sovietic, Emil Borisovici Valev propunea Europei de Est planul ce avea să-i poarte numele. Pe scurt, el presupunea specializarea economiilor din lagărul socialist pe diverse domenii. Cehoslovacia urma să devină un stat superindustrializat, specializat pe industria grea. Germania de Est urma să producă îndeosebi aparatură de mare precizie. României îi era rezerva un rol preponderent agricol, la pachet cu sud-estul URSS și nordul Bulgariei. Planul a fost respins cu hotărâre de români, prin vocea lui Costin Murgescu, la acea dată redactor al rubricilor economice din „România Liberă”. Ulterior, avea să devină ambasadorul nostru la ONU. Murgescu demola, argumentat, planul Valev deși în particular avea să admită că nu era chiar o idee proastă. Marea teamă a României era posibilitatea dezmembrării țării sau menținerea ei într-o stare de subdezvoltare. De la planul Valev a plecat ambiția regimului comunist de a crea o industrie capabilă să asigure întreg necesarul țării, în toate domeniile. Despre cum s-a făcut industrializarea Iașului nostru, ce industrie am avut, cât de bună era și ce a mai rămas din ea, vom vorbi și noi astăzi.

Întreprinderi mixte
Pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a cheltuit enorm cu plata datoriei de război către URSS, cu întreținerea trupelor sovietice de ocupație și cu așa-numita „colaborare frățească” în cadrul SovRom-urilor, întreprinderi mixte româno-sovietice în care noi veneam cu materia primă, utilajele și banii, iar rușii cu vagoanele pentru a transporta marfa în URSS. Totuși, din puținul care mai rămânea în buget, România populară investea în industrie. Întâi în refacerea celei distruse de război, apoi în dezvoltarea ei. Totul, prin forțe proprii, fără a se face apel la credite externe. La moartea lui Dej, datoria externă a României era practic zero. Nu aveam niciun ban de dat, în afara plății facturilor curente aferente importurilor. Și așa a rămas încă vreo trei ani. Din 1968 însă, Ceaușescu a început negocieri intense cu Fondul Monetar Internațional, cu Banca Mondială și cu orice instituție financiară internațională pentru a obține bani. Voia să industrializeze România în ritm alert, pentru a recupera decalajul de dezvoltare față de celelalte state socialiste. Și pentru a demonstra că România este un stat industrial, deci planul Valev nu-și are rostul.

Incapacitate de plată
În 1972, datoria externă a României era de 30 milioane de dolari, în condițiile în care valoarea monedei americane era de 8-10 ori mai mare decât acum. Deci, vreo 300 de milioane de dolari, în moneda actuală. După 1972, datoria a crescut în mod alert: o jumătate de miliard în 1976, un miliard în 1978, 3,6 miliarde dolari în 1979, 9,8 miliarde în 1980. Vârful a fost atins în 1981 – 10,5 miliarde de dolari, mai mult decât tot bugetul României. În 1982, România a intrat în incapacitate de plată. Criza economică internațională, creditele ce depășeau capacitatea noastră de rambursare și banii cheltuiți aiurea pentru investiții prin țările subdezvoltate din Africa își arătau colții. Atunci a început lunga perioadă de foame și frig, care a permis ca România să plătească în 8 ani credite întinse pe 25 de ani. Dar ăsta este alt subiect.

800 de fabrici și uzine
Una peste alta, Ceaușeșcu a împrumutat 10 miliarde de dolari, la dobânzi mici, pentru că România era considerată o țară în curs de dezvoltare. În ce s-au dus acești bani? În peste 800 de fabrici, uzine și combinate construite în toată țara, în baraje, aeroporturi și altele asemenea. În anii ’70, România cheltuia pentru investiții o treime din venitul național. Nici americanii nu-și permiteau așa ceva. Dacă banii ar fi fost cheltuiți cu cap, ar fi fost poate bine. Dar nu a fost. Casa Poporului nu aducea bani, ci doar cheltuia. Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost considerat un eșec încă din 1984, când a fost inaugurat: abia dacă era folosit la o zecime din capacitate. În loc ca investiția să se amortizeze în 50 de ani, banii urmau să fie recuperați în 600 de ani. Aeroportul Tulcea a fost construit tot atunci, dar de pe el au zburat tot timpul doar ciorile. Anul trecut, au trecut pe-acolo 145 de pasageri mari și lați.

Industrii rentabile
Dar la Iași? Ei bine, aici avem două tipuri de investiții, cu eficiență economică diametral opusă. Pe vremea lui Dej se refăcuseră fabricile vechi, precum cele de textile din Copou sau Socola. În 1955 s-a construit actuala Antibiotice, care producea penicilină, folosind exclusiv resurse locale. În 1960, Fabrica de Mobilă, extinsă în 1963. Pădurile de la Popești-Mădârjac sunt suficient de întinse pentru a asigura materia primă. În 1961, Fabrica de Ulei, alimentată cu porumbul, rapița și floarea-soarelui cultivate în județ. Uzina Metalurgică a fost inaugurată în 1963. Făcea țevi din tabla adusă din alte părți. Tot atunci s-a deschis Întreprinderea de Mase Plastice. Pentru plastic, n-ai nevoie decât de gaz metan, iar Iașul e capăt de coloană. Fabrica de Tricotaje a fost inaugurată în 1964: sistemul de colectare a lânii oilor era bine pus la punct. În general, politica lui Dej a fost simplă: industrializăm pe baza resurselor locale. Adică în industrii rentabile.

„Dezvoltare armonioasă”
Ceaușescu a schimbat foaia. Pe de o parte, avea sume imense de bani la dispoziție, bani pe care Dej nu-i avusese. Bani împrumutați, e drept, dar ce contează? Apoi, Ceaușescu era adeptul conceptului de „dezvoltare armonioasă” a țării. În practică, ideea se traducea printr-o dezvoltare echilibrată a provinciilor. Echilibrată în sensul că fiecare trebuia să producă cam aceleași lucruri, în aceleași cantități. Era o eroare ce avea să se dovedească fatală. La Galați nu ai zăcăminte de fier și cărbune, dar Combinatul de oțel putea fi alimentat pe apă cu cărbuni și minereu de fier. La Sighișoara sau Reșița poți avea combinate metalurgice, pentru că ai cele necesare la doi pași. Dar cum să faci un astfel de combinat taman la Iași? Fierul e departe, cocsul, la fel. Le poți aduce pe calea ferată, la costuri decente. Dar cum scoți marfa produsă, în condițiile în care drumul național care iese prin Păcurari era pietruit și avea doar două benzi de circulație?

Marile erori
Când pleca un utilaj de foraj de la Iași, se bloca efectiv circulația. Investițiile în industria grea ieșeană au fost aberante, iar vechiul Combinat de Utilaj Greu în care lucrau la un moment dat 12.000 de ieșeni era condamnat de la bun început. Începând cu 1975, în construirea CUG au fost investiți 16 miliarde lei, aproape un miliard de dolari, cursul oficial fiind de 18-20 de lei dolarul. Asta, fără a pune la socoteală banii cheltuiți pentru construirea cartierelor Nicolina, CUG și Poitiers, unde erau cazați muncitorii. Lucrările de construire a CUG-ului nu s-au finalizat, de fapt, niciodată. Extinderea Metalurgicii până la un colos cu 4.000 de angajați a fost o altă eroare de acest tip, care au grevat serios eficiența economiei ieșene. Faptul că după 1990 astfel de coloși nu s-au putut adapta și s-au prăbușit, chiar după o lungă agonie, nu miră pe niciun economist.

Vagoane și tramvaie
Firește, nu tot ce înseamnă utilaje grele și produse mari e prost pentru Iași. Atelierele Nicolina au fost deschise în 1892, pentru efectuarea de reparații la vagoane și locomotive. Nimic surprinzător, câtă vreme Iașul are cale ferată. Pe vremea lui Ceaușescu, atelierele au devenit o fabrică în toată regula, ajungând să și producă, inclusiv tramvaie. Erau grele și proaste, cu motoare prea slabe pentru dealurile Iașului, dar pe rute precum traseul 5 sau 11, în câmp, erau bune pentru că puteau transporta mulți oameni. Poate că 5.000 de angajați erau prea mulți. Dar Nicolina putea funcționa și după 1989.

CFS, supradimensionat
Alte investiții au fost făcute cu cap, bazate pe materii prime existente, după modelul promovat de Gheorghiu-Dej. Combinatul de Fibre Sintetice, inaugurat în 1968, funcționa la capătul țevii de gaz metan, iar produsele finite pot fi transportate ușor pe calea ferată. E drept, era prea mare. Într-o singură hală a fostului CFS funcționează azi o fabrică de fibre sintetice. Are 300 de angajați, față de 6.000 câți erau la CFS, dar produce la fel de mult: 35.000 de tone de fibră de poliester anual. A schimbat doar materia primă: deșeurile PET sunt mai ieftine decât gazul sau petrolul.

Muncă patriotică
Pentru Întreprinderea de Mătase „Victoria”, deschisă tot în 1968, materia primă era și ea la îndemână. Mătasea artificială se face tot din gaz și petrol. Pentru cea naturală, numeroase școli generale din județ se ocupau cu sericicultura. Elevii îngrijeau viermii de mătase și jumuleau duzii de frunze pentru a-i hrăni, în cadrul așa-numitei „munci patriotice”. Am mai vorbit noi de ea. Tot în 1968 a fost deschis Complexul de Morărit și Panificație. În 1969, Întreprinderea de Produse Ceramice. Dacă nici grâu și lut nu avem în Iașul nostru… Cele două funcționează și azi, iar Ceramica SA, actuala Brikston Construction Solutions SA, abia a terminat argila din jumătate din dealul de lângă ea. Funcționează bine și Complexul de Vinificație Bucium, deschis în 1972. A reușit să păstreze în administrare o bună parte din viile pe care le avea în proprietate înainte vreme.

Industrializarea porcilor
Pentru agricultură, ramura de bază a economiei ieșene au fost construite și alte fabrici, precum Întreprinderea de Nutrețuri Combinate în 1971 sau Întreprinderea de Utilaje și Piese de Schimb în 1972. Prima a murit „natural”, după ce conducerea de după 1990 a falimentat Combinatul de Industrializare a Porcilor de la Tomești, iar marile complexuri zootehnice din fostele Întreprinderi Agricole de Stat au fost desființate. Pentru cine să mai producă? Cealaltă unitate încă mai suflă, dar cu greu. Mai mult horcăie. S-a dus și Tehnoton, deschisă în 1974 sau Întreprinderea de Mașini-Unelte, inaugurată în 1975. Nu au putut concura cu produsele mai ieftine și mai bune aduse din import.

Prăbușirea
În ansamblu, industria ieșeană dinainte de 1989 a fost ciudată, la fel ca regimul care o născuse. Construcții megalomanice, condamnate din naștere, alături de fabrici apărute natural și firesc. În anii ’80, România avea o producție industrială de 100 de ori mai mare decât cea din 1945. Doar că regimul punea accentul pe industria grea, ale cărei produse nu reușea să le vândă, nu pe cea de bunuri de larg consum, de care avea efectiv nevoie populația. Firesc, s-a prăbușit. Producția industrială a Iașului de azi reprezintă doar ceva mai mult de o treime din cea dinainte de 1989. Dar este o producție vandabilă.