Dacă ar fi să caracterizăm printr-un singur cuvânt regimul dinainte de 1989, acesta ar fi „control”. Sistemul era în așa fel croit, încât tindea să controleze tot ce se întâmpla în viața omului, din fașă până în sicriu. Era obligat să o facă, pentru că fără un control absolut, s-ar fi prăbușit în trei zile. Iar controlul mergea până la cele mai mărunte și intime aspecte ale vieții cetățeanului. Da, cele mai intime, pentru că până și pozițiile din pat erau reglementate. Unul dintre cele mai sigure motive care putea fi invocat de o femeie pentru a obține divorțul era „descompunerea morală”. Iar aici putea intra și o altă poziție decât cea a misionarului. Nimic mai firesc, în aceste condiții, ca regimul să tindă să controleze și felul în care se distrau oamenii muncii între cei patru pereți ai sufrageriei sau la iarbă verde. Cum se făcea asta și care erau regulile distracțiilor dinainte de 1989 vom recapitula și noi azi.
Libertatea de a alege
Astăzi, distracția înseamnă să te întâlnești cu prietenii și să faci ce-ți trece prin cap ca să te simți bine. În măsura în care nu-ți ștergi picioarele de legislația penală, nimeni n-are nimic cu tine, iar singurele reguli aplicate sunt cele ale bunului-simț. Nu există distracții obligatorii și ar fi și absurd să fie. Doar distracția înseamnă în primul rând libertatea de a-ți alege felul în care te relaxezi, nu? Ei bine, nu.
Au înfierat argoul
Înainte de 1989, exista un set de distracții obligatorii care trebuiau urmate, de la cea mai fragedă vârstă. Serbările de sfârșit de an școlar se numărau printre ele. Obiceiul de azi, de a organiza serbări la sfârșitul fiecărui an de grădiniță de atunci pleacă. E drept, au dispărut din meniul de azi poeziile dedicate tovarășului și partidului sau piesele de teatru cu mesaje mobilizatoare. Copil fiind, am jucat rolul lui Mircea cel Bătrân sau al lui Alexandru Ioan Cuza, cel al omului de știință care inventează un robot, dar și rolul pionierului care nu înțelege de ce trebuie să strângă maculatură pentru a o preda la școală. A, în piesa cu robotul, acesta se defectează după ce plânge de disperare că nu înțelege expresii precum „șase, babacul”, „m-am ușchit” și altele de acest gen. Piesa trebuia să înfiereze folosirea argoului. Nouă ne-a deschis orizontul, cum s-ar zice. Am învățat cuvinte noi, pe lângă cele pe care le știam de pe maidan. Unde dai și unde crapă.
Caracter de inițiere
Apropo de pionieri, acceptarea în această categorie avea un caracter de inițiere. Era un motiv de sărbătoare solemnă obligatorie. Teoretic, accesul în „organizația revoluționară de masă a copiilor”, cum era denumirea oficială, se făcea la cererea verbală a elevului, cu condiția să aibă rezultate bune la învățătură. Poate s-o fi făcut așa prin anii ’50. Noi n-am făcut nicio cerere, iar pionieri au fost făcuți și repetenții clasei. Fiecare viitor pionier avea un fel de naș, ales dintre elevii mai mari, cu rezultate bune la învățătură. În ziua cea mare, în careul școlii erau adunați viitorii pionieri, față în față cu „nașii”. Nașul îi făcea o caracterizare sumară, în care explica motivele pentru care copilul era primit în organizația de pionieri, îi făcea un cadou simbolic și îi lega cravata roșie la gât, peste sacoul uniformei. Noi am primit o carte din colecția „Povești nemuritoare”. Volumul 25. La final, proaspătul pionier depunea jurământul. Teribil de greu de învățat, dar încă îl ținem minte: „Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România. Voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român. Voi respecta neabătut îndatoririle pionierești. Tot înainte!”. Ultima expresie era deviza organizației. Sărutai drapelul, salutai cu mâna la tâmplă și gata. Distractiv, nu?
Moș Gerilă albastru
Momente similare erau multe. Serbări de sfârșit de an școlar, Moș Gerilă, 16 ianuarie, 26 ianuarie, respectiv zilele de naștere ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu etc. Unele erau o corvoadă care urma același scenariu: poezii și cântece patriotice, discursuri încropite copiind fraze obligatorii din revista pionierească „Cutezătorii”. Poezii și cântece erau și de moș Gerilă, care-l înlocuise pe burghezo-moșierul Crăciun, dar partidul apărea mai puțin în ele. Erau poezii „de sezon”, presărate pe ici, pe colo, cu expresia fericirii de a fi copil în Epoca de Aur. La final, primeai din mâinile moșului, un cadou cumpărat în prealabil de părinți. Ultima oară, noi am avut parte de o tanti Gerilă. Nu vă gândiți la prostii. Era o colhoznică bine legată, îmbrăcată din cap până în picioare într-un halat. Avea și barbă din vată, că mustăți avea de la natură. Halatul era albastru, tivit cu alb. Roșul lui moș Crăciun era capitalist, deci exclus. Serbarea era urmată de o masă festivă. De fapt, erau două mese: una pentru elevi, cealaltă pentru părinți și profesori. Erau identice, doar că locul sticlelor de Ci-Co și Brifcor ale elevilor erau înlocuite cu „vin de regiune superior” la 18 lei sticla și țuică adusă de la țară. Un magnetofon asigura fondul muzical, cu șlagăre aprobate oficial. Cu puțin noroc, auzeai oleacă de Beatles, ABBA sau CC Catch. Așa de distractiv, că abia așteptai să pleci acasă.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2019/10/masa-comunism.jpg\")
Muzică la magnetofon
Nu că acasă era mai distractiv. O întâlnire a părinților se desfășura cam după același scenariu. Doar benzile magnetofonului erau altele, eventual cu muzică pseudo-populară, cu versuri licențioase. Gen „Cucul și pupăza”, dacă-l știți. Când în jurul aceleiași mese erau adunați doar câțiva oameni, se comentau cu voce joasă și aluziv știrile de la Europa Liberă sau Vocea Americii și se spuneau bancuri. Evident, politice. Firește, nimeni nu-ți garanta că mătușa de la Vaslui nu „ciripește”, dar măcar riscul era mai mic. Am povestit un astfel de banc la școală. Colegii au râs, dar în pauza mare m-a luat învățătorul la întrebări, iar a doua zi maică-mea a fost chemată la școală. Nu s-a întâmplat nimic altceva, dar m-am lins pe bot de prezența la masa adulților. Nici până azi nu ne-am dat seama care coleg a povestit învățătorului cine și ce banc a spus.
Momente umoristice
Revelionul era singura ocazie în care se deschidea televizorul la o masă festivă. În rest nu avea rost, pentru că în programul de două ore efectiv nu aveai ce vedea. Telejurnal, cântece patriotice, reportaje insipide de prin fabrici și uzine, vizitele de lucru ale tovarășului. De Revelion era altfel. Bineînțeles, nici cu această ocazie nu lipseau versuri și cântece patriotice. Erau totuși strecurate și niște momente umoristice bine făcute și muzică decentă. Răbdai la miezul nopții discursul tovarășului, dar după aceea programul nu mai cuprindea nimic din categoria „de partid și de stat”.
Cântece patriotice
A, dar uite că am sărit de la copii la vârsta a doua și uitam de tineri. Și ei se distrau, obligatoriu, de Ziua Tineretului. 2 Mai. „Distracția” cuprindea, obligatoriu, cântece patriotice, discursuri dedicate slăvirii tovarășilor, defilări și angajamente luate în fața colectivului de a recupera materiale refolosibile sau de a repara niște cilindri ai unor benzi transportoare. Lipsa de chef a celor care trăgeau după ei o țeavă prin fabrică trebuia suplinită cumva, nu?
„Ceaiuri dansante”
Sfârșitul Zilei Tineretului era urmat de așa-numitele „întruniri tovărășești” sau „ceaiuri dansante”, organizate la vreunul acasă. Astea erau denumirile oficiale, pentru că altfel, tinerii erau și atunci tot tineri. În sufragerie se dansa pe muzică înregistrată de la posturi de radio străine sau de pe casete aduse prin contrabandă și se bea orice se găsea. În dormitor, se mai retrăgea câte un cuplu. Regula era să-ți agăți cravata de clanță pe dinafară, ca ceilalți să știe că patul este ocupat. Doar că exista și gluma proastă ca vreunul să șterpelească cravata, numai ca să dea ocazia altora să intre peste tine. Ca urmare, de multe ori gazda păzea ușa. Partea proastă e că pastilele anticoncepționale și prezervativele erau practic interzise. Se aduceau prin contrabandă, pentru că în farmacii nu puteai găsi pastile. Existau totuși prezervative românești, fabricate la întreprinderea „Vulcan” din București. Dacă vă spunem că obiectul principal de activitate al întreprinderii respective era fabricarea de anvelope pentru tractoare și camioane, credem că v-am lămurit cam ce calitate aveau prezervativele respective. Mai avem unul acasă, dacă vreți să vă șocați iubita.
Filme cu Bruce Lee
Printre distracțiile tolerate se numărau serile de filme pe video și discotecile. În orice cămin studențesc se găsea câte unul care avea un aparat video. Nu se găseau de cumpărat în comerțul socialist, dar se găseau pe piața neagră. 14.000 de lei bucata. Un DVD player este banal azi. Pe atunci, un video era vârful de gamă al tehnicii, o minune de care puțini aveau parte. Știți care a fost premiul dat steliștilor în 1986, după ce au câștigat Cupa Campionilor Europeni? Exact, câte un aparat video. În cămine, proprietarul aparatului punea seara filme, aduse tot prin contrabandă. De regulă, filme cu Bruce Lee sau Sylvester Stallone, care se cereau. Dar și filme de artă, americane sau franțuzești. Uneori, pentru cunoscuți, și filme XXX. Acestea erau complet interzise și tocmai de aceea extrem de solicitate.
În căminele studențești
Discotecile erau o distracție mai decentă și tolerată. Doar că nu prea existau oficial. Se organizau seri de discotecă prin cantine, cum era cea din Tudor Vladimirescu, unde e acum Iulius Mall sau la M 10, în Copou. Eterna problemă, muzica bună, se rezolva de către organizatori sau prin contribuția participanților. Dacă aveai o anumită melodie de care te legau amintiri plăcute cu iubita și voiai să o impresionezi, veneai cu banda de acasă. Oricum plăteai 10 lei pentru a-ți fi difuzată. Discoteci existau oficial în hoteluri, dar acolo mergeau doar turiștii, nu și localnicii. Nu de alta, dar nu puteai controla în niciun fel muzica ascultată. Și nici nu știai cine te mai ascultă când bei un pahar în plus și te exprimi mai liber.
Din cauza Prințișorului
Oricum, dacă voiai să te distrezi, nu prea aveai ce căuta în restaurante. Nu că nu era fain. Restaurantele bune aveau formații proprii, care cântau și ce voia publicul, nu partidul. Mâncarea și băutura erau de regulă bune și destul de ieftine. Cu 200 de lei puteai petrece o seară frumoasă într-un restaurant. Doar că se termina repede. La ora 22.00, toate restaurantele se închideau. Adică taman când ți-e lumea mai dragă și începeai să te simți mai bine. Motivul îl știa toată lumea. Fiul cel mare al dictatorilor, Nicu sau „Prințișorul” cum i se mai spunea, era un chefliu notoriu. Avea obiceiul să ocupe câte un restaurant sau o vilă de oaspeți câte o noapte întreagă, pentru a se distra. Dacă ar fi fost doar vile discrete, n-ar fi fost probabil nicio problemă. Dar Nicu ocupa și câte un restaurant din centrul Sibiului, unde era secretar de partid. Și se afla repede ce și cum făcuse, ceea ce dăuna imaginii cuplului Ceaușescu. Prin urmare, pentru ca oamenii muncii să se poată odihni ca lumea, de fapt pentru ca Prințișorul să n-aibă unde să o facă lată, s-a dispus ca toate restaurantele să se închidă la ora 22.00. În toată țara, nu doar în Sibiu. Distractiv, nu?