„Lângă poartă cine îi răsare? / Vechi prieten cu surâs blajn… / – Cui zâmbești, tovarășe Stalin? / Oare ei? Chiar ei, pe cât se pare”. Ce ne-a apucat? Nimic. Am scris doar o mică mostră de „poezie”, de care cândva erau pline manualele. Versurile de mai sus îi aparțin lui Dan Deșliu, unul dintre cei mai importanți poeți dinainte de 1989 și le-am scos din poezia „Ce gândea Maria Tomii când lucra în schimbul de onoare”. Nu, pe bune! Chiar așa se cheamă poezia și chiar așa sună versurile. După cum bine v-ați dat seama, urmează un nou episod din serialul nostru dedicat „Epocii de Aur”. La 30 de ani după momentul în care românii și-au recâștigat dreptul de a gândi, vorbi și scrie ce vor, putem vorbi fără ură și părtinire despre ce însemna cultura înainte de 1989.
Epigrama lui Păstorel
Prin 1906, Lenin scria într-un articol: „intelectualii nu sunt creierul Rusiei, ci un căcat”. Chiar acestea îi erau cuvintele, iar fraza lui Lenin rezumă condiția intelectualului în orice stat socialist, inclusiv în România. Intelectualul era periculos, pentru că gândea dincolo de chingile dogmei, era imprevizibil și te puteai trezi oricând că spune „ce nu trebuie”. Vă amintiți, desigur, de celebra epigramă a lui Păstorel Teodoreanu, dedicată statuii soldatului sovietic din Copou: „Soldate rus / De ce te-au pus așa de sus? / C-ai salvat popoarele? / Sau că-ți put picioarele?”. Ca urmare, intelectualul era bun doar în măsura în care gândirea lui era pusă în slujba sistemului.
În pușcării
Cazul lui Mihail Sadoveanu este notoriu. Servilismul față de partid i-a asigurat cele mai înalte funcții în stat și i-au permis să-și păstreze intactă averea, inclusiv casa din Copou. A fost suficient să scrie un roman infect precum „Mitrea Cocor”, în care descrie un boier care supraveghează din vârful foișorului, cu binoclul, munca țăranilor exploatați pe moșia lui. De fapt, Sadoveanu descria chiar turnul casei lui, dar asta cititorii nu aveau de unde să știe. Pe scurt, dacă dansai după muzica la modă, aveai casă, masă, butelie, vacanțe în vreo vilă a Uniunii Scriitorilor. În caz contrar… scriitori precum Ion Caraion sau Barbu Brezianu au spart piatră la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Un altul, Constant Tonegaru a murit la doar 33 de ani, într-o pușcărie comunistă. Se poate totuși spune că Sadoveanu a avut și un impact pozitiv. Aproape niciun scriitor ieșean nu a ajuns la Canal, până la moartea lui. Pe urmă… dar despre asta vom vorbi mai jos.
Scriitori interziși
Cam în nota asta trebuie citit orice înseamnă cultura dinainte de 1989, indiferent dacă vorbim de literatură, pictură, film sau sculptură. De departe, anii ’50 au fost cei mai absurzi din întreaga perioadă comunistă. Marin Preda avea să vorbească de „obsedantul deceniu”, ani în care realismul socialist era singurul curent cultural acceptat, iar cultura era subordonată explicit politicului. Poezii precum cea de care aminteam la începutul textului erau singurele care vedeau lumina tiparului, iar versuri precum cele ale lui Labiș, „Sus pe Kremlin, roșie stea / Osia trece prin inima mea” erau considerate suprema manifestare a talentului. Un scriitor și ziarist ieșean, Nestor Ignat Filotti scria în acei ani: „Acum, când justiția îi condamnă pe criminalii mici și mari, e de datoria noastră să denunțăm, să risipim orice confuzie, să smulgem măștile, să aruncăm lumină în întunericul unde viermuiește fascismul. Trebuie să smulgem răul din rădăcini, să-l smulgem din orice colț al spiritului. Nimeni și nimic nu poate scăpa de judecata necruțătoare a istoriei!”. Poate că nu ați auzit niciodată de Nestor Ignat, dar sigur îl cunoașteți pe cel împotriva căruia vitupera: Lucian Blaga. Marele poet a murit în 1961, urmărit de Securitate, ca scriitor interzis. Cărțile lui nu existau în librării sau în biblioteci. Puteau fi găsite numai în așa-numitul „Fond special” al Bibliotecii Naționale, cu aprobare de la partid. Ignat a trăit bine, murind acum vreo trei ani, aproape centenar. Nu și-a cerut niciodată iertare de la cei pe care i-a înfierat cu mânie proletară, distrugându-le viața.
Obedienții, ca belferii
Cei care cântau în strună partidului se scăldau literalmente în bani. Un Premiu de Stat ajungea la 50.000 de lei, în condițiile în care salariul mediu era de vreo 1.000 de lei. Asta, în afara drepturilor de autor plătite pentru aparițiile în reviste, a burselor de stat, rentelor și altor beneficii. Trebuia doar să fii pe fază și să citești „Scânteia” de ieri, pentru a te lămuri ce trebuie să scrii azi.
O mică „deschidere”
„Obsedantul deceniu” a durat de fapt vreo 20 de ani, din 1945, când comuniștii au luat puterea și până în 1964, când regimul era suficient de consolidat pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să-și permită eliberarea deținuților politici și relaxarea presiunii politice. După moartea lui Dej, Ceaușescu a continuat în primii ani „deschiderea”. Era ocupat până peste cap cu lupta internă din partid pentru eliminarea concurenților, iar susținerea publică îl ajuta mult. Au fost ani în care pe scenele teatrelor se montau până și piese de Eugen Ionesco, printre altele fost simpatizant legionar și critic acerb al comunismului. Se traduceau cărți cum nici nu visau sovieticii, ungurii sau est-germanii să citească. Puteai chiar să critici starea de lucruri din țară, să spui că lucrurile nu merg bine. Doar să nu nominalizezi explicit Partidul ca vinovat. Iar președintele Uniunii Scriitorilor, teleormăneanul Zaharia Stancu, fost ziarist de scandal și autor de romane de șantaj în perioada interbelică, era omul ideal care să dirijeze lucrurile.
Lingușitor de profesie
Chiar dacă nu era obligatoriu, unii se simțeau datori să ridice ode partidului. Printre ei, ieșeanul George Lesnea, căruia îi aparține celebra poezie care începe cu versurile: „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n pruncul din leagăn / Și-n omul cărunt, / E-n viața ce veșnic nu moare”. E drept, Lesnea avea antrenament. În 1940 îi dedicase un lung șir de limbi regelui Carol II, cu ocazia împlinirii a 10 ani de domnie: „Tu ne ești Părintele / Ți-s de foc cuvintele / De prin toate luncile / Îți sințim poruncile / Ești podoaba ramului / Răsăritul neamului”. Aceleiași generații îi aparține însă și Nichita Stănescu. Acesta nu a făcut compromisuri politicii oficiale, ceea ce nu l-a împiedicat să devină celebru și să-și manifeste talentul pe deplin.
Stiloul lui „Dumnezeu”
Sfârșitul luptei politice din PCR și dragostea cu care l-au înconjurat românii pe Ceaușescu după ce acesta a condamnat invazia Cehoslovaciei din 1968 aveau să ducă însă la o nouă întoarcere a foii. La începutul lui 1970, Ceaușescu a atacat dur filmul „Reconstituirea” a lui Lucian Pintilie. Acum, filmul este considerat unul dintre cele mai bune din cinematografia română. Atunci, Ceaușescu era indignat de faptul că în film sunt criticați milițienii, iar regimul în ansamblu este ironizat. Avea dreptate, nu zicem că nu. În anul următor, după o vizită în China, Coreea de Nord, Mongolia și Vietnamul de Nord, Ceaușescu a emis celebrele „Teze din Iulie”: 13 puncte care indicau clar și ferm cum trebuie să arate creația culturală. Renăștea „realismul socialist”, în cea mai pură și stalinistă formă. A fost interzisă muzica „decadentă”, de la The Doors la Rolling Stones și chiar Beatles. A fost elaborat un nou index de cărți interzise. Orice nouă creație trebuia să primească avizul Consiliului Culturii și Educației Socialiste, condus de Dumitru Popescu-Dumnezeu. Porecla era justificată: nimic nu se publica fără semnătura lui, iar stiloul lui Popescu se mișca doar dacă romanul respectiv glorifica socialismul, partidul și liderul său. „Eu sunt tatăl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru”, le-a spus el ziariștilor într-o ședință de la Casa Scânteii. Asta însemna cenzura.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2019/09/portret-750x1024.jpg\")
„Ceaușescu o lae”
Dacă în 1965 era suficient să nu critici partidul, după 1971 trebuia să-l lauzi obligatoriu. De fapt, nu atât partidul, cât pe „tovarășul” din fruntea lui. Dacă scriai o poezie „cum trebuie”, primeai mai ușor avizul CCES pentru următoarele. Oricum trebuia să-ți asumi tăierea de capitole întregi și rescrierea altora de către cenzură. Paul Goma a refuzat să mai publice, preferând să fugă în străinătate, așa cum au procedat alți 200 de scriitori. Pe vremea lui Dej fugiseră doar 50. Cenzura ducea și la situații hilare. Se spune că un poet a prezentat o poezie „cum trebuie”. Dacă citeai literele cu care începeau versurile, ieșea textul „Ceaușeșcu Nicolae”, chestie pe care cenzorul nu a observat-o. Cenzorului nu i-au plăcut niște versuri, așa că le-a tăiat, înainte de a da bunul de tipar. Acum, citind de sus în jos, ieșea „Ceaușescu o lae”. Cam tot românul știe ce e aia „o laie”, nu?
Familia Bârleanu
Pentru sculptori și pictori era deosebit de greu să fenteze sistemul. Creațiile lor erau vizibile și accesibile oricui, nu doar celor pasionați de lectură. Sculptorul Iftimie Bârleanu a reușit, ba chiar a făcut și o frumoasă carieră, încununată cu decorații și premii. Era considerat un demn reprezentant al realismului socialist. Culmea, degeaba. Pur și simplu, la începutul carierei se specializase în sculptura în lemn, ceea ce a imprimat un anumit stil, mai stilizat și rigid, care corespundea cu imaginea pe care o căuta regimul. Iftimie Bârleanu a creat doar sculpturi neutre politic: statuia lui Dosoftei din centrul Iașului, cea a lui Ștefan cel Mare din Suceava, Ioan Vodă cel Viteaz din grupul Voievozilor sau bustul lui Creangă de la Bojdeucă. Fiul său, pictor, n-a mai reușit să se strecoare. E pictor, peisagist. Nimic politic în asta. A trebuit însă să contribuie la imaginea regimului. Mozaicul de pe clădirea Facultății de Construcții, în pur stil realist socialist, îi aparține. L-a făcut pe ăla și l-au lăsat în pace să pescuiască și să picteze bălți, case și copaci.
Fără compromis
Puțini scriitori ieșeni au reușit să se afirme în acea perioadă, fără să facă vreun compromis. Emil Brumaru a publicat primul său volum în 1970. De fapt, a scos în acel an chiar două volume. Era un poet 100% liric. Era cam greu să-l bagi pe Ceaușescu într-o poezie de dragoste, oricât de mult ai vrea. Așa că a scăpat. Cam la fel și Mihai Ursachi, care a publicat 8 volume până să fugă din țară, în America. Mai încercase o dată în 1961, trecând Dunărea înot. L-a costat trei ani de pușcărie comunistă. Un Liviu Antonesei a fost ajutat de faptul că era psiholog ca formație. Alt domeniu greu de politizat. A scris liniștit la „Opinia Studențească”, ba chiar a fost și redactor-șef adjunct al revistei până când a fost luat la ochi, în 1983. Nu că era periculos, dar nu se putea avea încredere în el. În momentul în care a devenit un contestatar fățiș al sistemului, atunci când Ceaușescu a fost reales ca secretar general al PCR, Antonesei a riscat cel mai mult. Norocul său a fost că se întâmpla în 1989. După doar câteva luni, sistemul se prăbușea.