Serial IEȘEANUL, 30 de ani de la Revoluție: „Am cravata mea, sunt pionier”

Am vorbit noi rândul trecut despre felul cum se sărbătorea ziua națională, 23 August, înainte de 1989. Era chiar în preajma acelei zile, așa că subiectul s-a născut firesc. Și ne-am zis, după cum bine știți, că poate n-ar fi rău un serial despre perioada de 45 de ani în care în România s-a construit socialismul în drumul spre piscul comunismului. Nu s-a terminat niciodată de construit și nici nu putea fi, dar asta e altă discuție. Luat pe bucățele, comunismul a adus și lucruri bune, în ansamblu însă el ne-a ținut în fundul Europei, iar consecințele sale le simțim și azi, la 30 de ani după ce regimul Ceaușescu s-a prăbușit. Azi vom vorbi despre copiii acelor ani. Era mai bine pentru ei decât acum? Învățau mai bine? Copilăreau mai frumos și mai sănătos? Sau cei care postează pe Facebook fotografii de când erau pionieri sunt nostalgici de fapt doar după vremea când erau tineri, nu și despre ce însemna concret viața lor?

Uniformizare
Esența comunismului, ca sistem, consta în uniformizare și înregimentare. Cam de la vârsta de patru ani în sus, până la moarte, cetățeanul făcea parte dintr-o organizație „de partid și de stat”, astfel încât sistemul să-i poată cunoaște și controla viața până la ultimul amănunt. Societatea civilă, așa cum o înțelegem acum, nu exista. Am prins și noi câteva astfel de organizații. Cei tineri de mai multă vreme, au prins mai multe. Cei care refuzau înregimentarea, pentru că aveai teoretic și acest drept constituțional, o făceau conștienți că vor exista consecințe.

Totul programat minuțios
De la naștere, copilul intra practic pe o bandă rulantă, al cărei drum era practic stabilit dinainte de a se naște. Sistemul limita la maxim orice influență posibilă asupra copilului. El trebuia prelucrat și șlefuit pentru a deveni un comunist convins. Iar prelucrarea începea aproape din fașă. Nu exista concediul de creștere a copilului de azi. După naștere, mama beneficia doar de un concediu de lăuzie, de 6 săptămâni. Pe urmă, trebuia să se întoarcă în câmpul muncii. Cam un an-doi, părinții făceau tot soiul de artificii pentru a-și crește copilul, mergând și la serviciu. De la doi ani sau chiar mai devreme, scăpai de grija asta, copilul fiind preluat de o creșă. Și existau suficiente, nu ca în ziua de azi. De la trei ani, intrai la grădiniță. Multe creșe și grădinițe funcționau în imediata apropiere a fabricilor și aveau program prelungit, adecvat programului adulților.

Îndoctrinare de la patru ani
Prima înregimentare a copilului într-o organizație se făcea cam la patru ani, când se afla în grupa mijlocie. Atunci deveneai „șoim al patriei”, cu cămașă portocalie și cravată cu tricolor. Era o organizație unică în lagărul socialist. Nici măcar rușii nu se apucau să spele pe creier copiii încă de la patru ani. Atunci începea și îndoctrinarea, odată cu procesul de învățământ. În orice sală de grădiniță exista un portret al „tovarășului”, încadrat între steagul țării și cel al partidului. Învățai semnificația fiecărui element din cele două steme. Primeai teme și dădeai teste, cu note. Primul patru l-am luat când nici nu știam bine să numărăm până la această cifră. De atunci, și în somn vă putem povesti cum arătau stemele comuniste și ce însemnau. Preferam stema URSS, pentru că era mai simplă și mai ușor de povestit.

Uniformele de pionier
Ajuns la școală, apărea invidia față de uniformele pionierilor. Cămașă albă, cravată roșie cu tricolor, trese, șnunuri și insigne. Chiar erau frumoase, văzute prin ochii unui copil, mai ales în comparație cu uniforma ternă de zi cu zi. Pentru părinți, erau un coșmar, pentru că trebuiau cumpărate. Nu erau ieftine și nu întotdeauna găseai tot ce-ți trebuia. Uneori era o durere de cap să găsești un simplu inel de cravată din plastic, de 50 de bani. Nu știam pe atunci că uniforma de pionier nu era decât o copie a uniformelor Străjii Țării, înființate de Carol II în 1938. Doar că în cazul acesteia, cravata era albastră. Pionier deveneai în clasa a II-a, la 8 ani, obligatoriu. Inițial, fusese o organizație cumva elitistă, pentru că erai primit doar dacă aveai măcar media 8. Ulterior, în această organizație au fost vărsați toți copiii peste 10 ani, singura diferență fiind că cei mai slabi la învățătură erau făcuți pionieri „în seria a doua”, la câteva săptămâni după primii.

Celebrul PTAP
Ca pionier, depuneai un jurământ cvasi-militar, făceai parte dintr-o grupă inclusă într-un detașament, care făcea parte dintr-o unitate la nivel de școală. Activitatea ca pionier era un amestec de îndoctrinare politică și de pregătire militară. Am învățat să ne târâm pe sub garduri de sârmă ghimpată, să ne orientăm în pădure cu și fără busolă, să identificăm fructe și rădăcini comestibile și tot așa. Pe ansamblu, ne distram, iar multe lucruri învățate atunci le știm și acum. Știți să aflați încotro e nordul, având la dispoziție doar un ceas mecanic? Ei bine, noi știm. De atunci. Spre sfârșitul gimnaziului începeai pregătirea pentru PTAP, „Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei”. Nu erai încă militar, nici membru în Gărzile Patriotice, unități de gherilă destinate să sprijine armata, dar începeai să înveți ce e aia. Am învățat să aruncăm grenade și să cărăm țevi de tun. Erau mingi de oină și bușteni de lemn, dar am prins mișcarea și știm și în ziua de azi cum trebuie să așezi o țeavă pe umăr, ca el să te doară cât mai puțin.

Tineri UTC-iști
Pionier rămâneai până în liceu, când deveneai, tot obligatoriu, membru al Uniunii Tineretului Comunist. Nu te întreba nimeni dacă vrei, dar odată intrat, făceai tot posibilul să rămâi. Excluderea din UTC, pentru indisciplină, „descompunere morală” sau activități îndreptate împotriva sistemului oficial, avea o singură consecință: exmatricularea, fără drept de reînscriere. Deci, nu te puteai juca.

Organizații peste organizații
Ca student, făceai parte din Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști. Ca angajat, începeai să poți alege. Nu era obligatoriu să devii membru de partid, dar era recomandat. Pentru a schimba locul de muncă pe unul mai bun, aveai nevoie de o recomandare din partea organizației Oamenilor Muncii din fabrică. O primeau cu prioritate membrii de partid. Prioritate aveau membrii de partid și la repartizarea unei locuințe sau a unei simple butelii de gaz. Chiar fără a fi membru de partid, erai inclus în Frontul Democrației și Unității Socialiste. Nu scăpai de înregimentare nicăieri. Doar organizații speciale pentru pensionari nu existau.

Disciplină dură
Cum funcționa învățământul? Ca și acum, adică prost. Tinerii de azi fac alergie la expresia „pe vremea mea…” și au dreptate. Într-adevăr, „pe atunci”, învățai de-ți săreau capacele, iar disciplina era dură. Învățătorul nostru folosea rigla de lemn pentru a-i bate peste degete pe cei care nu-și făceau tema. Un profesor avea pasiunea să-i pună pe băieți să facă sute de genuflexiuni, iar pe fete să umble în patru labe pentru un 5. Nu erau comportamente singulare. Pedepsele fizice erau la ordinea zilei și depindeau de cheful și imaginația profesorului. Neoficial, erau chiar încurajate. Nu puteai reclama nicăieri un tratament degradant și nici nu te gândeai la asta. Erai crescut în spiritul respectării autorității, oricare era ea.

Șase zile din 7
Ce-i drept, învățai, și învățai enorm. Șase zile pe săptămână, timp de trei trimester. Ca și azi, învățai însă pur mecanic. Regimul nu avea niciun interes să-ți dezvolți imaginația și să gândești liber. Învățai pentru examene și nu erau puține. Învățai pentru un prim test în clasa a patra, în funcție de care erai repartizat la o clasă mai bună. Asta, în școlile mari. În cele rurale sau de cartier, nu existau serii A și B, deci nu conta. Învățai pentru admiterea în liceu, care se dădea doar pe bază de examen la română și matematică, nu pe bază de dosar. Dacă nu-l luai, erai vărsat la o școală de ucenici. Învățai pentru „treapta” de la sfârșitul clasei a X-a, care era încă mai dură decât admiterea, pentru că dădeai examen din toate materiile studiate în primii ani de liceu. N-o luai, erai vărsat la o școală profesională. Cum, necum, terminai 12 clase, pentru că erau obligatorii.

Dotări modeste
Teoretic, toată lumea învăța aceleași lucruri, pentru că manualele erau unice. Dar dotările școlilor, liceelor și unviersităților erau minime și depindeau, ca și azi, de eforturile părinților. Noi am dotat laboratorul de biologie cu un schelet de iepure și un craniu de porc. Noroc de bunici. În laboratorul de chimie am dus acid fluorhidric, sulfuric și alte substanțe. Noroc de părinți. Facultățile au fost dotate cu tehnică de vârf în anii ’70, cu banii împrumutați de la FMI. Nu s-a ținut însă pasul, pentru că în anii ’80 începuse plata anticipată a împrumutului și se făceau economii pretutindeni.

Plan de reciclare
Cel mai greu, ca elev, era să împaci capra și varza, adică studiul, cu celelalte cerințe ale școlii. Trebuia să predai, trimestrial, o anume cantitate de fier vechi și de hârtie, pentru a fi reciclate. De unde le adunai, te privea și am pierdut multe duminici căutând hârtie. Cu fierul vechi a fost mai simplu: am dus la școală fier-beton, „împrumutat” de pe șantierul blocului vecin. Nu ne-a reproșat nimeni nimic, chiar dacă era evident că furasem fierul respectiv. Școala avea un plan de îndeplinit, așa că profesorul responsabil închidea ochii. Alte duminici erau pierdute cu practica agricolă, pe care o făceai de mic copil. Noua industrie comunistă secătuise satele de tineret. Vârstnicii lucrau pământul în dorul lelii, pentru că nu aveau niciun interes să muncească pe brânci taman pământul care le fusese furat de stat. Oricum cifrele privind recolta erau falsificate, deci pentru țăran chiar nu conta dacă sfecla putrezea în câmp.

Practică pe câmp
În ciclul primar, erai dus la cules de cireșe, zmeură sau căpșuni, muncă migăloasă și care trebuia făcută rapid. Era plăcută însă, pentru că mai mult culegeai în burtă decât în lădiță. Mai puțin plăcut era din gimnaziu încolo, când ajungeai la porumb, cartofi sau sfeclă. Îți blestemai zilele scoțând sfecla cu hârlețul în mijloc de noiembrie și curâțând-o de noroi cu mâinile înghețate. De fapt, când am ajuns la sfeclă, devenisem conștienți că munceam degeaba. Pământul începuse să înghețe, iar sfecla era deja „pălită”. Era clar că va începe să putrezească până să ajungă în siloz. În restul anului, făceai „muncă patriotică”. Măturai străzi, pentru că salubritatea nu făcea față. Învățai să faci piese mecanice, la strung sau pur și simplu la pilă. Puteai fi olimpic la matematică, dar dacă nu-ți ieșea șaiba ca lumea, rămâneai repetent.
Dar despre partea luminoasă a vieții de copil al „Epocii de Aur”, despre ce se făcea în puținul timp liber lăsat la dispoziție de regim, vom vorbi altădată.