Peste drum de statuia Independenței de pe bulevardul omonim, în spatele bisericii Mitocul Maicilor, se află un monument modest, pe care îl văd doar cei care își parchează mașina acolo sau câțiva rătăciți. Uneori, de regulă în anii electorali, zona se animă puțin. Apar pe-acolo câțiva oameni politici care depun pe 9 martie niște coroane de flori. Monumentul înfățișează trei siluete emaciate, înălțându-și spre cer, din umbra unei cruci, brațele uscățive prinse în lanțuri. E monumentul Victimelor Comunismului, iar ziua de 9 martie este Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989, cum este denumită oficial. O zi uitată practic imediat după proclamarea ei și un monument aproape uitat imediat după inaugurarea sa în noiembrie 2010. Dar cine erau acești deținuți politici? Ce voiau, în fond? Despre asta vom vorbi astăzi, în serialul nostru dedicat epocii comuniste. Suplinim cumva lipsurile manualelor de istorie națională. Că alea de istorie locală încă nu există. Probabil nu știați, dar pe harta gulagului românesc de la Sighet este reprezentat și Iașul. Ar fi trebuit marcat de trei ori. A, nu știați că la Iași au funcționat două lagăre de muncă forțată și o închisoare de tranzit? Aflați acum, de la noi. Lagărele funcționau la Socola și în Galata. Închisoarea, la Fundație, peste drum de BCU. De acolo, deținuții erau trimiși la proiectul hidroelectric de la Bicaz. Da, celebrul baraj de acolo e construit pe oasele deținuților politici. Inclusiv ieșeni. Dar măcar că celebrul „gang al ghinioniștilor” este fostul sediu al Securității ieșene, știați?
Nici 1.000 de membri
Cât erau de atei, comuniștii au aplicat din prima zi în care au ajuns la putere, un dicton biblic: „cine nu este cu mine, este împotriva mea și cine nu adună cu mine, risipește”. Evanghelia după Matei, capitolul 12. Iar dacă ești împotriva noastră, meriți să intri în pușcărie până îți dai seama că greșești, nu? E drept, în 1944, Partidul Comunist din România nu avea nici măcar 1.000 de membri. Oricât i-ar fi ajutat armata sovietică ce ocupase țara, nu puteau băga la pușcărie cvasi-totalitatea populației, nu? Ca urmare, comuniștii au deschis din nou Biblia și au citit mai departe: „bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile turmei”. Tot Matei, capitolul 14. Nu știm dacă chiar au avut Biblia în față, dar au aplicat-o.
Profesor mort la Canal
Primele victime ale regimului comunist au fost oamenii politici. S-a început cu țărăniștii, care erau cel mai ferm anticomuniști. Printre ei, fondatorul școlii românești de antropologie, profesorul ieșean Ioan Botez. Era antinazist, dar nici pe comuniști nu îi iubea. Dat afară din Universitate, a fost arestat în 1948, fiind acuzat că ar fi sprijinit un grup anticomunist. Eliberat în 1949, a trăit din vânzarea bunurilor personale, pentru că nu se mai putea angaja nicăieri. Arestat din nou în vara lui 1952, a fost trimis în lagărul de muncă forțată de la Midia, în Constanța, unul din șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Epuizat, bolnav și subnutrit, a murit după doar câteva luni, în ianuarie 1953.
Morți în închisori
S-a continuat cu liberalii, iar apoi s-au luat partidele la rând. Întâi, liderii. Apoi, politicienii mai mărunți. La cel mai propriu mod cu putință, s-a luat efectiv colecția Monitorului Oficial, în care erau publicate stenogramele dezbaterilor parlamentare. Erau arestați cei care deschiseseră gura, indiferent pe ce temă. După câteva zile sau săptămâni în beciurile Securității, își „aduceau aminte” ce trebuia pentru a putea fi condamnați. Printre liberalii aruncați în închisori s-au aflat și ieșeni. Gheorghe Brătianu, de exemplu, era fiul lui Ion I.C. Brătianu și a condus o aripă dizidentă a PNL, în perioada interbelică. Era anticomunist. Și nu degeaba. Îi cunoștea pe ruși. Era profesor de istorie, director al Institutului de Istorie Universală din Iași și membru corespondent al Academiei. A fost dat afară din învățământ în 1947 și din academie, în 1948. Arestat în 1950, nu a fost judecat și condamnat niciodată. După trei ani petrecuți în pușcăria de la Sighet a murit, dar nu se știe cum. Fie s-a spânzurat pentru a sfârși cu suferințele, fie a fost ucis în bătaie. Lista e lungă, dar îl mai menționăm doar pe fostul ministru al economiei din Guvernul Antonescu, ieșeanul Gheorghe Leon. Ai lucrat pentru Antonescu? Ești bun de pușcărie, chiar dacă n-ai avut nicio treabă cu politica. A murit în închisoare, în 1949.
Și cu legionarii
Au urmat membrii de rând ai altor partide. Legionarii au fost primiți inițial în rândurile PCR, pentru că aveau o structură politică foarte bine dezvoltată în teritoriu. Apăruse și o zicală populară: „Căpitane, nu fi trist. Garda merge înainte, prin partidul comunist”. Când PCR și-a făcut propria structură, au fost aruncați și ei în pușcării. Social-democrații au fost și ei primiți în partid, sub cuvântul unificării formațiunilor de stânga. Pe urmă, au fost aruncați în închisori.
Ucis în bătaie
În închisoare a sfârșit și Gheorghe Cuza. Tatăl său, A.C. Cuza, cunoscut politican naționalist, era nepotul de frate al domnitorului Al.I. Cuza. Fiul, Gheorghe, a fost un fel de politician, fiind ministru al muncii timp de trei luni, în Guvernul lui Octavian Goga. A primit 20 de ani de „detenție riguroasă”, în 1946. A murit la Aiud, după doar 4 ani. Tuberculoză. În închisoare, dar la Pitești, a murit și Ioan Pintilie. N-ați auzit niciodată de el și nici nu prea aveați de ce. Era un biet orfan, student la Facultatea de Medicină din Iași. Dar fusese membru al unei Frății de Cruce, organizația legionară pentru liceeni. Arestat în 1949, s-a prăpădit în 1951, la doar 35 de ani. Ucis în bătaie de șeful celulei. Dacă ar fi fost doar elev de liceu, poate avea norocul să ajungă la Mărgineni, Cluj sau Târgșor. Erau închisorile în care ajungeau copii care, rebeli ca orice adolescent, cântau „Trăiască Regele” în loc de „Zdrobite cătușe”, primul imn al României comuniste.
Milioane de români
În decurs de doar câțiva ani, sistemul contraceționar comunist a ajuns să cuprindă 44 de închisori și 72 de lagăre de muncă silnică, populate exclusiv de deținuți politici. Luând în calcul și închisorile folosite doar parțial în scop politic, istoricii de azi ajung la peste 230 de unități penitenciare. Iar prin „sistem” au trecut, în decurs de 45 de ani, cam 3 milioane de români. Dintre aceștia, 800.000 nu au mai ieșit de după gratii. Existau închisori de tot felul: de anchetă, de tranzit, pentru femei, pentru minori, de muncă silnică, de „reeducare”, de exterminare. De orice.
Muncă silnică
După politicieni, au urmat elitele economice, culturale sau profesionale. Erai boier și aveai moșie? În 1945, s-au confiscat toate terenurile care depășeau suprafața de 50 ha. În 1949 s-au confiscat toate averile rămase: restul de pământ, conacele cu tot ce conțineau, până la covoare și argintărie. Posesorii au ajuns în pușcărie. Printre ei, și Haralamb Vasiliu. Își avea conacul pe strada Viticultori, lângă căminul liceului Agronomic pe care el îl fondase și căruia îi dăruise o parte din moșii, ca lot experimental. Faptul că și-a dedicat viața țăranilor nu l-a scăpat de închisoare. Arestat în 1949, a fost eliberat cu puțin timp înainte de a muri, în mizerie, în 1953. Tot agronom a fost și Ion Manolescu-Strunga. Și-a luat numele după comuna în care își avea moșia și unde reușise să facă din băile Strunga o stațiune de renume european. A fost arestat în 1950, pentru că și numele lui apărea în Monitorul Oficial. Fusese ministru jumătate de an și secretar de stat o lună. Era suficient. I s-au dat „doar” doi ani de muncă silnică pentru că de fapt nu putea fi acuzat de nimic. A murit după un an, la Sighet. Ironia istoriei a făcut ca fiul său, academicianul Nicolae Manolescu-Strunga să fie primul beneficiar din Iași al legii „Lupu”. A primit înapoi 50 ha din vechea moșie, inclusiv ruinele stațiunii.
„Patriarhul roșu”
Biserica a fost altă redută asaltată și demolată de comuniști. Nu cea ortodoxă. Patriarhul Justinian Marina a fost suficient de „isteț” încât să închine ortodoxia comunismului. Fusese poreclit „patriarhul roșu” sau „sovrompatriarhul”. De ce? Lui îi aparține un citat celebru, la care nici comuniștii nu au avut ce să zică: „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!”. Mai poți să spui ceva? În schimb, biserica greco-catolică și cea catolică au fost efectiv călcate în picioare. Ambele îl aveau ca șef pe papa de la Roma, deci erau suspecți de spionaj imperialist din oficiu. În ianuarie 1949, șeful Securității ieșene, N.A. Pandelea, a propus arestarea episcopului romano-catolic de Iași, Anton Durcovici, ca fiind „o piedică în drumul spre socialism”. Anchetat și torturat timp de aproape un an la București, Durcovici nu prea avea ce mărturisi, pentru că era popă și atât. A fost transferat la Jilava, apoi la Sighet, pentru continuarea interogatoriilor. După ultima sesiune de anchetă, nu-l mai recunoșteau nici colegii de celulă. A murit în decembrie 1951. A fost beatificat acum 5 ani, de papa Francisc. Sfânt a ajuns și nepotul ultimului domnitor al Moldovei, preotul Vladimir Ghika. Era născut ortodox, dar trecuse la catolicism, „pentru a fi și mai ortodox”. A fost arestat în 1952 pentru înaltă trădare, dar nu a mai ajuns la proces. La anchetă nu avea ce mărturisi, pentru că nu făcuse efectiv nimic. A murit în 1954, în urma torturilor, în penitenciarul București.
„Uneltire și agitație publică”
Pentru a muri în închisoare nu era însă nevoie să fii profesor, politician sau catolic. Directorul Teatrului Național din timpul războiului, Dumitru Iov, a fost arestat în 1956 sub acuzația de „uneltire și agitație publică”. Își imaginase că guvernarea mai poate fi criticată liber, ca pe vremea regimului burghezo-moșieresc, de tristă amintire. Condamnat la 6 ani de închisoare pentru niște vorbe, a murit la Gherla, după doar trei ani.
Caz absurd
Poate cel mai absurd caz de deținut politic ieșean a fost cel al lui Gheorghe (Ginel) Plăcințeanu. N-avea treabă cu politica, cu religia, cu nimic. Era medic ortoped, pur și simplu. A, și era un bărbat frumos. De aici i s-a tras. Întâmplător, a cunoscut-o la București pe una dintre fiicele liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, actrița Lica Gheorghiu. Plăcințeanu era divorțat. Lica Gheorghiu era măritată cu ministrul adjunct al comerțului, cu care avea și trei copii, dar dragostea nu ține cont de astfel de bariere. Dragostea nu, dar dictatorii, da. Lui Plăcințeanu i se aranjează un dosar de complicitate la speculă, fiind acuzat că a facilitat vânzarea a 50 de perechi de ciorapi de nylon. Pentru asta, a primit cinci ani de închisoare. Un al doilea proces a fost mult mai grav, medicul fiind acuzat de uneltire contra ordinii publice. Unchiul său, profesor universitar, își luase doctoratul în Germania și îi cunoscuse pe ambasadorii germani și italieni în România. Deci, era filogerman. Sub tortură, Plăcințeanu recunoaște că ar fi fost legionar ca adolescent și că intenționa să se infiltreze în familia lui Gheorghiu-Dej cu intenții dușmănoase. Mai primește pentru asta 10 ani de muncă silnică. Din cauza condițiilor de detenție, fostul sportiv s-a îmbolnăvit de tuberculoză și ulcer duodenal. I s-a refuzat orice tratament medical, după cum i s-au interzis și vizitele din partea familiei. A murit în 1961. A fost reabilitat post-mortem, în 1968. Nu i-a folosit, firește, la nimic.