Scăriţa lui Iacob. Un om de afaceri plin de fumuri de păstrămioară şi muşchiuleţ

Sloganul “Marcel… de ai poftă de mezel!” rezistă de 15 ani în memoria auditivă şi gustativă a consumatorilor ieşeni de semipreparate din carne. Calitatea produselor a făcut ca acestea să fie livrate nu numai în România, dar şi în câteva mari ţări europene. De pildă, săptămânal, de la Răchiteni, acolo unde se află fabrica lui Marcel Iacob, pleacă la Londra un TIR cu douăzeci de tone de caltaboş, chişcă, pastramă şi tochitură. Fost mecanic auto, iată că Marcel Iacob a dat lovitura nu cu vreun service auto, ci cu afumăturile. Mai multe despre culisele afacerii sale de succes aflăm din jurnalul său personal.

• Acum, când văd cât de grase şi frumoase sunt cifrele din bilanţul contabil, tare aş vrea să-i întâlnesc pe cârcotaşii care-mi spuneau că afacerea cu mezeluri e un mizilic şi să mă apuc de altceva mai serios. Le-aş recomanda să-şi bage nasul doar un pic prin conturile mele în perioada Paştelui şi să simtă fermecătoarea aromă a mixului dintre euro şi păstrămioară. Să vadă şi ei cum arată un sold bancar bine pipărat, condimentat cu de toate, de la lira sterlină la francul elveţian. Ehei, ce afumătoare bună au ăia de la Credite Suisee sau HSBC! Îţi lasă gura lichidităţi numai cât deschizi cutia de valori.
• Dom’le, mă provoca unul să mă iau la trântă cu cei de la Kosarom, dacă sunt mare şi tare. I-am zis că nu are rost să ne punem beţe în frigărui unul altuia, că e loc pentru toată lumea pe piaţa cârnăţarilor. Normal că privesc cu jind cum nea Apostol se trage de maţ cu chinezii, cărora vrea să le bage porcul printre coropişniţele şi ploşniţele pe care le mănâncă ăia. Da, tată, acolo marketing, să-l convingi pe chinez că ceafa de porc e mai gustoasă decât aripioarele de libelulă. Aşa că fiecare cu piaţa lui şi cu ideile lui fixe. Eu o iau uşor, trimit semipreparate de porc la englezi, unde pot fi digerate mai lesne, graţie udăturii tradiţionale a whisky-ului.
• Ce înseamnă prima dragoste în meserie… Tot n-am scăpat de pasiunea de a curăţa şi repara maşini second – hand. Numai că acum nu mă mai ocup de alea clasice, pe patru roţi, ci îmi fac de lucru uneori cu câte o maşină de tocat vintage. De vreo lună muncesc la un model de colecţie. Ăla care mi l-a vândut zice că i-a aparţinut lui Matache Măcelarul. E cu servodirecţie manuală, capacitatea două kile de carne macră, prinde douăzeci de metri de cârnaţi pe oră, o minune, ce mai! Mai meşteresc un pic la ea, apoi o bag în vitrina mea de trofee de acasă, de fapt un fost galantar de Alimentara din ’76, o adevărată bijuterie.