Sunt momente în care regretăm că trăim în secolul al XXI-lea. Pentru că ne cuprinde nostalgia sărbătorilor de altădată, din casa bunicilor. Mai devreme sau mai târziu, o să ajungem cu toții să citim prin cărți sau ziare despre cum ar trebui să arate sărbătorile. Așa cum veți și citi și dumneavoastră astăzi, la noi.
Amenințate cu dispariția
Nu ne-am propus să facem un desfășurător pe ore și pe zile al sărbătorilor de iarnă, așa cum erau ele ținute pe meleagurile noastre. Ar fi de altfel imposibil, pentru că vorba aia, „câte bordeie, atâtea obiceie”. Puține sunt obiceiurile întâlnite din nordul Moldovei noastre până în Mehedinți. De fapt, se întâmplă chiar ca un obicei cunoscut de toată lumea în Cioca Boca să fie inexistent peste deal, în Urșita. Unele sunt însă comune întregului spațiu locuit de moldoveni. Despre unele dintre acestea vom vorbi azi, cu precădere despre cele mai vechi tradiții, care sunt și cele mai amenințate cu dispariția.
Amestec de obiceiuri
Dacă vreți să cunoașteți adevăratele tradiții moldovenești, trebuie să mergeți prin Bucovina sau Basarabia. Acolo s-au păstrat cel mai bine. Pe de o parte, ca formă de rezistență față de ocupantul austriac, respectiv rus. Tot ce era nemțesc era privit în Bucovina ca străin și respins, iar satul românesc își limita la maxim relațiile cu exteriorul. În restul Moldovei, dimpotrivă, ce era turcesc, grecesc, rus, franțuzesc sau nemțesc era privit ca o formă de modernizare și adoptat cu mult mai multă ușurință. Pe ansamblu, tradițiile noastre sunt un amestec de obiceiuri ale căror rosturi nu mai sunt cunoscute de nimeni, pline de magie și acoperite cu un pospai de creștinism. Simbolul central al sărbătorilor românești este focul, pe care îl regăsim în majoritatea vechilor obiceiuri.
Obiceiul furtului porților
Tradițional, sărbătorile de iarnă debutau cu Indrea, ziua sfântului Andrei. Sau noaptea, mai exact, când fetele își aflau ursitul. Obiceiul pleca de la credința că în această noapte, sufletele morților vin pe pământ izgonite de frigul din lumea de dincolo. Aveau să rămână printre noi timp de trei săptămâni, până la solstițiu. Unele duhuri erau binevoitoare, iar lor li se cerea ajutorul pentru aflarea viitorului. Altele erau rele, și erau ținute departe de casă ungându-se ușorii și cercevelele cu usturoi. Pentru ca ambelor categorii de suflete să le fie cald, se puneau pe garduri lumânări aprinse, așezate în bostani scobiți, pentru a fi apărate de vânt. Halloween-ul exista și există și la noi, doar că nu i se spune așa. Nu e o sărbătoare de import. În creștinismul apusean, prima zi din noiembrie este Ziua Tuturor Sfinților, inventată tocmai pentru a mai șterge din caracterul păgân al sărbătorii. La noi, se ține doar în Ardeal și în zona central-vestică a Moldovei, unde catolicii sunt mai numeroși. De la Butea și Hălăucești încolo. Tot în noaptea de Sf. Andrei se mai păstrează, prin Tătăruși, Valea Seacă sau Sirețel, obiceiul furtului porților de la casele unde stau fete de măritat. Simbolic, poarta este prima linie de apărare împotriva duhurilor rele. Smulgând-o din țâțâni, lăsai duhurile să intre în curte. Teoretic, furtul se făcea în liniște. Practic, nu poți smulge din loc o poartă fără ca măcar să trezești câinii. Ca să nu se abată răul asupra casei, fata trebuia să iasă și să răscumpere poarta cu săruturi date șefului bandei de hoți. Ultima oară când am văzut practicat obiceiul, la Tătăruși, era să se lase cu moarte de om, când nu a ieșit fata, ci tatăl acesteia, pentru a explica, cu toporul în mână, că poarta e nouă.
Ignatul: tăierea porcului
Al doilea moment important al sărbătorilor noastre era Ignatul, tăierea porcului. Se făcea, neapărat, pe 20 decembrie, pentru ca de solstițiu mâncarea să fie gata. Oricum se credea că după Ignat, porcul nu se mai îngrașă, deci degeaba îl mai ții. Tăiatul porcului trebuie făcut de un om cu sânge rece, iar la „execuție” nu trebuie să asiste persoanele miloase sau slabe din fire și nici nu trebuie să se spună ceva gen „sărmanul Ghiță”. Dacă se întâmplă, porcul moare greu, iar carnea nu va fi bună. Cu alte cuvinte, dacă nea Ion era pea beat pentru a tăia porcul cum trebuie, dădea vina pe ăla micu’, care a asistat la scenă.
Sacrificiu adus soarelui
La bază, era vorba de un sacrificiu adus soarelui. Dacă nu aveai porc, tăiai măcar o pasăre sau cel puțin înțepai în creastă o găină neagră. Sângele vărsat pe 20 decembrie te apăra de boli. Era amestecat cu mei, uscat și măcinat. Făina era folosită pentru a afuma copiii de guturai, de spaimă și nălucă, iar femeile însărcinate, pentru a evita avortul spontan. Prin Moldova, există și Ignătoaia, un duh feminin rău, care vâna femeile care încălcau interdicția de a munci în această zi. Pentru a scăpa, femeile bântuite trebuiau să se urce pe casă și să strige „cucurigu-gagu”, alungând duhul. Încărcătura păgână a Ignatului a făcut ca creștinismul răsăritean să
inventeze sărbătoarea sfântului Ignație, „purtător al focului dragostei pentru
Dumnezeu”. Bieții preoți își fac datoria, dar această sărbătoare nu prea a
prins rădăcini. Românii au preferat întotdeauna focul propriu-zis, fie el și
păgân, celui metaforic.
Rug din bușteni
Ajunul Crăciunului este poate cea mai păgână zi dintre toate cele dedicate sărbătorilor de iarnă, iar creștinismul a dus dintotdeauna o luptă grea pentru a impune sărbătoarea Nașterii Domnului. Pentru aceasta, preoții iau sub braț icoana Nașterii Domnului sau a Botezului și colindă casele pentru a le binecuvânta. La sate, se mai țin încă scurte și slujbe la răscruci. Nu de alta, dar gospodarii sunt prea ocupați cu ale casei pentru a mai da pe la biserică. Imediat ce preotul părăsește gospodăria, moldoveanul aprinde în curte un rug din bușteni pentru ca lumina zilei ce abia a reînceput să crească, să țină cât mai mult.
Bradul, odată cu Carol I
În ziua de Ajun se împodobește casa. De când a venit Carol I în România, s-a răspândit obiceiul germanic al împodobirii bradului. În Moldova, el era necunoscut. În schimb, se orna casa cu plante aromate, precum busuioc, bumbișor sau măghiran, ca să aducă noroc. Casa se presupune că a fost deja măturată, pentru că de Ajun este interzis să arunci gunoiul din casă. Mă rog, poți să o faci, dacă vrei neapărat, dar îți arunci și norocul odată cu el. Nici nu se dau lucruri cu împrumut, din același motiv. Deci, dacă vă mai trebuie făină pentru colaci, împrumutați-o dinainte.
Ferește casa de șerpi
De Ajun se coace, iar moldovencele mânjeau cu aluat trunchiurile copacilor din ogradă, pentru a-i face roditori și a-i feri de omizi. Pe lângă pâine și colaci, în Basarabia și pe alocuri în restul Moldovei încă se mai coc „crăciunei”. Sunt tot colaci, dar în formă de „8” neterminat. Se pun la icoane și sunt păstrați până în primăvară. La arat, gospodarul rupe un crăciunel în trei bucăți: una o pune sub brazdă, a doua o mănâncă, iar a treia o pune între coarnele boului, pentru a fi spornic. După ce termină de arat, îi dă boului să mănânce treimea lui de crăciunel. Ceilalți crăciunei se împart colindătorilor. În Bucovina, cu aceeași semnificație se folosește un colac rotund precum Soarele. Soare, cald, foc, înțelegeți dumneavoastră. A, firește, cuptorul nu se folosește la copt înainte de a băga în el o piatră care va rămâne acolo până la ajunul viitor. Are rolul de a feri casa de șerpi. Bunica noastră punea niște cărămizi în sobă și alta în cuptorul de la aragaz, dar nici ea nu mai știa exact de ce.
Fir de lână roșie
Tradițional, pentru masa de Ajun sunt preparate 12 feluri de bucate de post. Miroase toată casa a pastramă și cârnați, dar moldoveanul mănâncă prune uscate, sarmale cu cartofi, ciuperci tocate cu usturoi și borș de bureți de-i trosnesc fălcile. Peste masă se trece un fir de lână roșie, legat în formă de cruce, iar în mijlocul mesei tronează un colac rotund. Pe colțuri se așază căpățâni de usturoi, pentru eventualitatea în care vreun duh a uitat să plece înapoi pe lumea cealaltă. Obiceiul se mai ține în Bucovina, dar nu vă putem recomanda nicio pensiune care să-l respecte. Fetele pun la fereastră bucățele mici din mâncarea pregătită pentru sărbătoarea de Crăciun, ca duhurile să aibă de drum. La schimb, duhurile le ajută pe fete să-și viseze ursitul. Poate de Sf. Andrei nu au visat pe cine trebuie…
Nu uitați mămăliga!
Nu vă vom spune noi cu ce să umpleți masa de Crăciun. Puteți încerca orice, până la celebru cozonac al lui Păstorel Teodoreanu, ăla cu 150 de gălbenușuri. Dar, pentru numele Cerului, nu uitați mămăliga! Ea nu lipsește de pe nicio masă moldovenească de Crăciun. Galbenă fiind, seamănă cu Soarele. Căldură, lumină, foc, ați înțeles dumneavoastră.
Cozonacul lui Teodoreanu
Material: 150 ouă, 3-4 (maximum) kg făină extra, 1 pahar mare (de apă) cu rom alb, 1 baton vanilie, 1 litru lapte, jumătate de pachet drojdie, 3-4 linguriţe rase cu sare, 3-4 păhăruţe de vin cu unt topit şi cald, 1 păhăruţ untdelemn fin, zahăr tos circa 1,200 kg.
* Explicaţie. Când aplici aceasta reţetă, nu poţi spune: am să fac trei sau cinci kilograme de cozonaci, ci am să întrebuinţez atâtea ouă. Ouăle nu sunt toate la fel şi făina nu-i toată deopotriva de uscată. Cu cât e mai uscata, cu atât înghite mai mult lichid
* Observaţie. Pentru fabricarea cozonacilor trebuie socotite 12 (douăsprezece) ore. De aceea, e bine să fie pregătite toate de cu seara şi să te apuci de treabă cu noaptea în cap.
* Tehnică. Se strică de cu seara ouăle, punând gălbenuşurile deoparte. Albuşurile le pui unde vrai, căci ori pui prea puţin (ca o linguriţă de omăt), ori deloc — cam totuna e. În gălbenuşuri pui sarea, mesteci, pui la rece şi te culci.
* A doua zi: Într-un vas foarte curat, pui doi pumni de făină (500 gr.) pe care o opăreşti cu lapte clocotit. Se mestecă cu o lopată anume, de lemn şi se bate straşnic până se face ca o pomadă, fără nici un gogoloş.
* Când s-a răcorit (să poţi suferi degetul cel mic), adaugi drojdia, pregătită astfel: fărâmiţată într-o farfurie adâncă şi frecată cu două-trei linguri zahăr, până se face ca o cafea cu lapte. Mesteci bine drojdia cu pomada, acoperi cu un şervet şi pui la loc călduţ (nu fierbinte), ca să crească.
* În timp ce creşte plămădeala (aşa se cheamă amestecul de mai sus), strecori prin sită gălbenuşurile în covată (albie de lemn, foarte curată, uscată şi călduţă), clăteşti cu două-trei linguri de apă călduţă vasul în care au stat şi torni totul în albie. Dacă vrai, pui şi o ceaşcă de albuş spumă, dacă nu, nu pui.
* Baţi gălbinuşurile cu străşnicie, adaugi romul şi baţi, şi baţi, baţi mereu; adaugi apoi vanilia tăiată mărunt şi baţi înainte până ce plămădeala a crescut frumos.
* Când e gata plămădeala, o răstorni pre ea în albie şi mesteci până se face una cu gălbenuşurile Pe urma, începi a pune făina, câte puţin, şi a tot mesteca şi bate cu lopata, până ce nu mai poţi. Atunci, frămânţi cu pumnii închişi, până ce obţii un aluat potrivit de moale.
* Când crezi că nu mai încape făină, cântăreşti câtă a rămas, ca să ştii câtă ai întrebuinţat, şi pui zaharul şi untul după proporţia: 300 gr. zahăr la kilogramul de făină şi un pahar de unt, plus unul, aşa, pe deasupra.
* După ce a intrat făina, frămânţi înainte, punând zahărul, puţin câte puţin, până ce-l pui tot. După ce ai isprăvit zahărul, pui untul (câte un păhăruţ) şi untdelemnul, întorcând aluatul mereu în aceeaşi parte (ca să iasă felii).
* Pui la crescut la loc călduţ, nu fierbinte, acoperit bine, ca să nu se răcească, şi laşi două-trei ore, până ce a crescut frumos. Ajuns aici, pui în formele unse perfect cu unt sleit (o treime din formă), şi iarăşi acoperit, la loc călduţ, aproximativ o oră.
* Cât timp cresc în forme, se pregăteşte cuptorul (detaliu foarte important). Când e gata şi cuptorul, ungi cozonacii cu ou bătut şi presori cu migdale tăiate sau zahăr granulat şi, cu “Doamne-ajută”, pui la cuptor, unde stau o oră, o oră şi un sfert, cel mult.
* La scosul din cuptor, alt meremet. Scoţi cozonacul, îl scuturi puţintel cu urechea aplecată, să-l auzi dacă joacă. Îl culci apoi cu formă cu tot pe-o coastă.
* După două-trei minute îl mai scuturi şi-l răstorni încetişor, cu binişorul, pe ceva moale şi-l legini cătinel şi cu mare băgare de seamă, ca să nu se cumva turtească şi încruzească!