Cezara Fântu face parte din generaţia de tineri actori lansată pe scena Ateneului din Iaşi, fiind remarcată mai ales în comediile „Atenţie, aterizăm!” sau „Cerere în căsătorie”. Repertoriul ei mai cuprinde, printre altele, şi spectacole pentru copii, cum ar fi „Domnul Goe” sau „Motanul încălţat”, foarte gustate de spectatorii de matineu. Actriţa a apărut şi într-o seamă de piese regizate de către Ovidiu Lazăr, cel care repetă acum pentru „O scrisoare pierdută” tot cu trupa Ateneului ieşean. În această compoziţie teatrală o adăugăm şi pe Oltiţa Cântec, cea care aşteaptă să câştige premiul pentru critică de teatru la Gala UNITER din luna mai. Cele trei personaje au făcut parte recent din distribuţia unor întâmplări cu nuanţe comice. Desigur, un pamflet!
Sala de spectacole a Ateneului ieşean. Pe scenă, Ovidiu Lazăr citeşte preocupat caietul de regie pentru piesa „O scrisoare pierdută”. Din culise, apare agitată Cezara Fântu.
Ovidiu Lazăr: – Oh, nu se poate, iar tu, Cezara? Nu vezi că am treabă? Se apropie premiera, iar eu am impresia că pun în scenă nu O scrisoare pierdută, ci O inspiraţie pierdută.
Cezara Fântu: – Aha, mai bine recunoaşte că e vorba de O muză pierdută! De ce nu vrei să mă distribui în rolul coanei Joiţica, ai?
Ovidiu Lazăr: – Cezara dragă, ştii că te apreciez foarte mult, dar, din păcate, Caragiale a fost foarte zgârcit cu personajele feminine în această piesă. Am o singură femeie şi o groază de bărbaţi care fac politică.
Cezara Fântu: – Bine, te înţeleg. Un singur rol de femeie şi atâtea dive în jurul tău, ce poţi să faci să le mulţumeşti pe toate? Dar am o idee. Hai să joc travestită în Farfuridi. Sau Brânzovenescu, poate chiar în Cetăţeanul Turmentat!
Lazăr dă din mână a lehamite.
Ovidiu Lazăr: – Uff, lasă-mă să mă gândesc. Vezi cât de grea e meseria de regizor? Mereu trebuie să aleg actorul potrivit. E ca şi cum te-ai duce tu la shopping pentru a-ţi cumpăra o pereche de pantofi. Chiar şi după ce ai scotocit o zi întreagă prin mall, făcând în sfârşit o achiziţie interesantă, când ajungi acasă tot ai impresia că nu ai făcut alegerea potrivită.
Cezara Fântu: – Vai, dar ce bine ne pricepem la psihologia feminină! Câtă sensibilitate la domnul regizor care mă ignoră imperial. Ah, sunt sublimă, dar lipsesc cu desăvârşire din vederile sale!
Lazăr se ridică de pe scaun, apropiindu-se de Cezara. Încearcă să o îmbrăţişeze tandru.
Ovidiu Lazăr: – Zoe!
Cezara Fantu: – Fănică!
Ovidiu Lazăr: – Zoe!
Încearcă să o sărute, când tocmai intră în scenă Oltiţa Cântec. Cei doi se despart din îmbrăţişare, sub privirile dezaprobatoare ale criticului teatral.
Oltiţa Cântec: – Ce să-ţi spun, ţara arde, iar actorii noştri îşi piaptănă regizorii!
Lazăr îşi mângâie uşor chelia, contrariat.
Oltiţa Cântec: – E o figură de stil, Lazăre, tot nu te-ai familiarizat cu subtilităţile unui critic de teatru?
Ovidiu Lazăr: – Curat subtilităţi!
Oltiţa Cântec: – De fapt, ce pui la cale, domnule regizor? Se întâmplă lucruri ciudate la Ateneu, parcă prea vă credeţi buricul culturii ieşene. Turnee peste turnee, adunaţi două mii de oameni la un spectacol în Teleorman, renovaţi întreaga clădire, ce aveţi de gând? Să umiliţi concurenţa de pe piaţa artelor?
Ovidiu Lazăr: – Da’ de unde, e loc pentru toată lumea sub lumina reflectoarelor. Sau a Luceafărului, de pildă.
Oltiţa Cântec: – Haha, prinzi repede ironiile, Lazăre. Sper că la Luceafărul meu te-ai referit. În fine, n-am venit aici să pierd vremea. Mi s-a întâmplat un mare necaz. Mi-a venit în avans premiul Galei UNITER şi, ce să vezi, am pierdut plicul cu diploma!
Cezara Fântu: – Felicitări!
Oltiţa Cântec: – Felicitări pentru premiu sau pentru că l-am pierdut?? Uff, actorii ăştia! Cum ies un pic din rol, cum nu mai pricepi ce vor să spună!
Cezara Fântu: – De parcă voi, criticii, aţi fi mai inteligibili!
Oltiţa Cântec: – Ah, eşti mâncată, Cezara! Pentru replica asta, îţi trântesc o cronica unui eşec anunţat!
Cezara Fântu (iritată): – Foarte bine, abia aştept!
Actriţa iese grăbită din scenă. După un timp. Cântec şi Lazăr scotocesc printr-o magazie în care se află adăpostite diverse elemene de decor.
Ovidiu Lazăr: – Oltiţa, sigur ai avut plicul cu tine când ai venit aici?
Oltiţa Cântec: – Cum mă vezi şi cum te văd! L-am ţinut într-un buzunar al jiletcii ca pe un odor de preţ. Trebuie să-l fi scăpat printre obiectele astea de decor. Ce ironie a sorţii, nu, Ovidiu? Să pierd un premiu UNITER fix acolo de unde l-am câştigat: culisele unui teatru!
Ovidiu Lazăr: – Da, aş putea scrie o comedie pe tema asta. Pardon, o tragedie!
Uşa magaziei se deschide, lăsând să se strecoare înăuntru un bărbat ce pare bine ameţit.
Bărbatul: – Eu am găsit (sughite) o scrisoare!
Oltiţa Cântec: – O scrisoare?
Bărbatul: – Nu striga, că ameţesc! Da, o scrisorică de la conu’ Caramitru către coana Oltiţa!
Oltiţa Cântec: – Mişelule. Dă-mi scrisoarea! E premiul meu!
Bărbatul: – Nu mă împinge că ameţesc!
Bărbatul scoate din buzunar un plic, repede înhăţat de Cântec.
Oltiţa Cântec: – Premiul meu! Ah, mă duc la Teatru să-l pun în seif! Ba nu, la Banca Naţională!
Cântec iese. Bărbatul îşi scoate peruca şi mustaţa, de sub care apare Cezara Fântu.
Cezara Fântu: – Ei, Ovidiu, ce părere ai? Mă votezi pentru Cetăţeanul Turmentat?
Cezara (foto sus, pamflet): Uff, trăiesc o dilemă artistică: să urc treptele spre succes sau să bat la uşile afirmării?