Prin 1939, în presa ieșeană apărea un articol incisiv, în care se semnala faptul că Moldova este singura provincie istorică a României în care nu existau șosele asfaltate. Iar la vremea aia, „Moldova” desemna ambele maluri ale Prutului. Timpul a trecut, a apărut asfalt și aici, iar acum discuția se poartă, în aceiași termeni, în jurul cuvântului „autostradă”. Din nou, Moldova este provincia „fără”. Dar, cum ne aflăm în perioada electorală, toate partidele se înghesuie să ne promită autostradă. Ba există chiar unul care și-a făcut din proiectul autostrăzii Iași – Târgu Mureș însuși scopul existenței sale. Dacă e să te iei după oricare dintre partidele implicate în lupta politică, lucrările de construcție a autostrăzii vor începe mâine și se vor termina poimâine. E numai vina adversarilor politici că nu s-a făcut până acum. Nu ne băgăm într-o astfel de discuție, pentru că nu-și are sensul. La ritmul în care se construiesc autostrăzile la noi, mai avem de așteptat până să vedem vreuna trecând prin județul nostru. Dar totuși, alții ce au făcut și, mai ales, cum, pentru a-și construi autostrăzile? Sunt chiar o chestie așa de complicată?
Exemplul vecin
Serbia e o țară mică, săracă și trecută prin câteva războaie în ultimii 30 de ani, de când și ei, și noi, am trecut la democrație. S-au împușcat cu slovenii în 1991, când s-a rupt Jugoslavia. Tot atunci, cu croații, până în 1995. În paralel, între 1992 și 1995 s-a derulat cel mai crâncen război european de după al doilea război mondial. În perioada 1998-1999, un nou război, în Kosovo. În 2000-2001, încă un război, cel din valea Preševo, singurul pe care sârbii l-au și câștigat. Timp de 10 ani, sârbii au ținut-o numai în conflicte. Cu o economie făcută praf, cu o inflație aiuritoare și în care se tipăreau bancnote în valoare de 1000 de miliarde de dinari, Serbia a reușit să supraviețuiască. Ba chiar să-și planifice ca în 2025 să aibă cea mai lungă rețea de autostrăzi din sud-estul Europei. Cum?
Mai mult ca noi
Sârbii s-au apucat de construit autostrăzi la vreo trei ani după noi, în 1970, pe când încă erau jugoslavi și aveau un dictator comunist, ca și noi. Până în 1990, noi construiserăm cam 100 km de autostradă, de la București la Pitești și un ciotuleț din autostrada București – Constanța. Jugoslavii ajunseseră deja la 249 km doar în Serbia de azi. Pe urmă, ce a fost la noi, se știe. Ei au continuat să lucreze chiar în plin război civil. Peste 100 km au fost începuți pe când armata sârbă lupta în Bosnia sau Croația. Doar războiul din Kosovo și cruda criză economică ce i-a urmat i-a oprit. Au reînceput lucrul prin 2005 și nu s-au oprit nici în timpul crizei economice care ne-a dat pe noi peste cap în 2008-2009. De prin 2011, tot taie panglici. Ultima, chiar anul trecut, când au terminat autostrada ce străbate Serbia de la nord la sud, de la granița cu ungurii până la cea cu Macedonia. Două tronsoane străbat munții, cu tuneluri și viaducte. Le-au făcut cam cu 10 milioane de euro pe kilometru, cât costă la noi jumătate de kilometru în câmpie. Totuși, cum au făcut? Ei pot, iar noi nu?
Flexibilitate
Rețeta sârbă e simplă: flexibilitatea. N-au făcut mofturi la nicio variantă de lucru și au apelat la toate subterfugiile posibile. Pe vremea lui Tito, sârbii puteau pleca la muncă sezonieră în străinătate, de regulă în Germania și Austria. Trimiteau bani acasă și, totodată, învățau să lucreze „nemțește”. A, și încă ceva: pașapoartele erau obținute mai ușor de muncitorii fruntași. Își rupeau oasele la Dobanovci sau Umčari, dar pe urmă puteau pleca să lucreze pe mărci germane câteva luni.
Rețeta sârbilor
După 1990, modelul a fost schimbat. Serbia nu face parte din Uniunea Europeană, deci nu s-a pus problema unor finanțări nerambursabile, așa cum s-ar putea face la noi și nu se prea face. Sârbii au trebut să lucreze pe banii lor. Specialiștii îi aveau deja, școliți în Occident. Așa că au strâns cureaua, ca să aibă și banii. Cu excepția anilor de război, sârbii au aplicat o disciplină bugetară de ți se face rău. Au terminat anul 2018 cu excedent bugetar, iar anul trecut cu un deficit de doar 0,5%. Și nu s-au împrumutat pe plan extern pentru a plăti pensii, ci pentru investiții. Datoria publică a Serbiei abia trece de 50%, cu 10 procente mai mică decât a Germaniei, exemplul clasic de seriozitate și zgârcenie.
Ce-au dat la schimb
Apoi, au lucrat cu cine a fost mai ieftin și mai bun, nu cu cine este recomandat. Viaductele și tunelurile de care vă vorbeam mai sus au fost făcute cu o firmă bulgărească. Anul trecut au mai inaugurat o autostradă, „Miloš cel Mare”, cu un concern chinez. Este prima autostradă construită de chinezi în Europa și deschisă traficului. La schimb, pentru că China nu este o instituție caritabilă, au cedat combinatul siderurgic Smederovo, un combinat de prelucrare a cuprului și încă vreo câteva „mărunțișuri” dintr-astea. Da, la ei industria grea nu a fost dată la fier vechi, ci la schimb. Planurile de viitor vizează noi construcții de autostrăzi, în baza unor acorduri economice și financiare semnate cu China și Rusia, dar și cu Turcia sau chiar Azerbaidjan. Sârbii sunt naționaliști până în măduva oaselor, dar nu prostește. Sunt perfect conștienți că nici combinatul siderurgic devenit chinez și nici viitoarele autostrăzi nu vor pleca din Serbia. Tot acolo vor rămâne, iar chinezii vor plăti impozit pe profit în Serbia. Pentru noi autostrăzi.