Am avut noi ocazia să discutăm cândva despre iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle, dar și despre felul în care marele dramaturg Ion Luca Caragiale, pe atunci doar un june cu mustăcioară, și-a băgat coada. Triunghiul Eminescu – Micle – Caragiale, ca și numeroasele aventuri galante ale acestuia din urmă făceau, acum aproape 150 de ani, deliciul lumii mondene a Iașului epocii, mai ales că nici Caragiale nu făcea un secret din victoriile sale amoroase. Dar, dincolo de păcatele omenești și de gura lumii, astupată de mult de țărână, ce a însemnat Caragiale pentru Iașul nostru? Dar Iașul nostru pentru el? Ne-a influențat cu ceva? L-am schimbat noi în vreun fel? Îi datorăm ceva, ne datorează sau ne-am amestecat precum uleiul și apa?
„[slujbași] de-ai lui Caragea”
La drept vorbind, legătura lui Caragiale chiar cu România, nu doar cu Iașul, este destul de subțire. Era român doar la a doua generație. Bunicul său, Ștefan, venise în țară abia la 1812, ca bucătar al penultimului domn fanariot al Munteniei, Ioan Caragea. De aici îi vine și numele – Caragiale: „[slujbași] de-ai lui Caragea”. Poate și de asta, peste ani, dramaturgul a părăsit România definitiv, pentru a muri la Berlin. Dar asta e altă poveste.
Veșnic falit
Născut într-un sat dâmbovițean, Caragiale s-a îndreptat, firesc, spre Capitală. Ca orice tânăr talentat al vremii, și-a făcut debutul literar cu poezii romanțioase „de inimă albastră”, de pe urma cărora nu ar fi putut însă niciodată trăi. Așa se face că a ajuns ziarist, la „Timpul” conservator, ziar la care avea să lucreze și Eminescu. Aici îl cunoaște pe Titu Maiorescu, mentorul Cenaclului Junimea și politician conservator de frunte. Acesta îi intuiește talentul și îl aduce cu el la Iași, împreună cu Eminescu, Slavici și mai puțin cunoscutul azi Dumitru Constantin Ollănescu-Ascanio. I-a plătit și transportul, întrucât Caragiale era veșnic falit.
Succes nebun
Ajunge la Iași într-o sâmbătă de noiembrie a anului 1878. A doua zi, la a 15-a aniversare a „Junimii”, citește „O noapte furtunoasă la No 9”. Evident, lectura a avut loc la Hotel Binder, locul preferat de întâlnire a junimiștilor, printre sticle și pahare. Iacob Negruzzi avea să povestească mai târziu că râsetele erau generale. Râdea Maiorescu, ce fusese el însuși obligat să dea șpagă pentru a scăpa de „icsercițiu” la „Guarda Naționale”, cât era el de boier. Râdeau junimiștii, auzindu-l pe Caragiale interpretând toate rolurile. Râdeau chelnerii, prinzând din zbor câteva replici spumoase, împiedicându-se apoi cu tăvile. Râdeau și clienții de râsul lor. Un succes nebun, punctat la final de bubuitul concomitent al zecilor de sticle de șampanie, după cum era obiceiul la banchetele Junimii.
A asistat și regina Elisabeta
La Iași avea să fie pusă în scenă piesa, pentru prima dată, cum tot la Iași au fost premierele „Scrisorii pierdute” sau a „Conului Leonida față cu reacțiunea”. Toate trei piesele au fost însă desființate de critici în presa liberală. Aceasta, deși la premiera „Scrisorii pierdute” a asistat și regina Elisabeta, care a râs cu lacrimi și a aplaudat cu entuziasm. Nu că piesele erau proaste. Dimpotrivă, se joacă și azi. Dar erau scrise de un ziarist la „Timpul”, ziar conservator. Iar pe atunci, presa de partid era ca Facebook-ul de azi. Chiar dacă adversarul are o idee bună, o răstălmăcești cumva pentru a-l putea înjura, că deh, e adversar.
Antipatic
Poate de la felul în care i-a fost primită piesa de publicul ieșean s-a tras și rezerva, pentru a nu spune disprețul lui Caragiale pentru orașul nostru. A refuzat, în 1881, postul de director de scenă la Naționalul ieșean, oferit de Iacob Negruzzi. Preferă postul de sufleur la București. La Iași, mai vine doar sporadic, iar atunci când vine, face tot posibilul să se facă antipatic. În 1884, la o întâlnire a Junimii, are grijă să fie de față și Alecsandri, când își exprimă zgomotos preferința pentru poeziile lui Eminescu. Sprijinit financiar ani buni de Maiorescu și Junimea, atacă dur atât cenaclul, cât și pe mentorul acestuia într-o conferință rostită și publicată în 1892, „Găști și gâște literare”. Îi dedică drama „Năpasta” soției lui Maiorescu, dar pe el continuă să-l atace. Caracterul lui Caragiale nu s-a ridicat niciodată la nivelul talentului său.
Doar ajuns cu cuțitul la os, lefter și acuzat că ar fi plagiat „Năpasta” după piesa unui dramaturg maghiar, Caragiale încearcă să reînnoade relațiile cu Maiorescu și Junimea. Acuza de plagiat era falsă, dar pe Caragiale îl zdruncinase. Maiorescu acceptă în cele din urmă să reia colaborarea literară cu Caragiale, în 1909, dar refuză să-l mai vadă în ochi. Caragiale reușise să rupă orice punte care-l lega de Iași și de ieșeni.