În campania electorală, rar ai ocazia să mai auzi şi ceva lucruri deştepte în spaţiul public. Toată media este suprasaturată de mesaje politice, multe dintre ele golite de orice conţinut intelectual. În acest context, un oraş academic precum Iaşul suferă şi abia aşteaptă să treacă această perioadă de luptă politică lipsită de idei. Astfel, Viorel Barbu, preşedintele filialei Iaşi a Academiei Române, împreună cu istoricul şi academicianul Alexandru Zub şi profesorul Alexandru Călinescu, trei figuri emblematice ale intelectualităţii ieşene, s-au întâlnit zilele trecute pentru a pune la punct un proiect menit a scoate în valoare dimensiunea academică a Iaşului. (pamflet)
Un tunel îngust din subsolurile tenebroase ale Academiei Române din Iaşi. Din loc în loc, mici făclii aprinse risipesc o lumină palidă, tremurândă. Viorel Barbu, în cămaşă de noapte şi cu o scufie pe cap, având un felinar aprins în mână, se apropie de capătul tunelului, acolo unde, la o măsuţă din lemn, Alexandru Zub scrie de zor la lumina unei lumânări. Zub aude zgomot şi priveşte miop spre silueta lui Barbu.
Alexandru Zub: – Mefisto, tu eşti? Oh, de când te aşteptam! În sfârşit, duhul lui Goethe s-a milostivit de mine şi mi te-a trimis în ajutor, precum în povestea legendarului doctor Faust!
Viorel Barbu: – Îţi dau un Mefisto de nu te vezi! De fapt, nici măcar pe mine nu mă vezi. Alexandre, ce faci la ora asta în pivniţele Academiei? Dacă vrei să cauţi ceva licoare pentru inspiraţie, îţi recomand să foloseşti tunelul care duce direct la beciul din Bolta Rece.
Alexandru Zub: – Vai, cât de puţin mă cunoşti! Nu suport pe masa mea altceva decât călimara cu cerneală. Ştiu că unii academicieni şi-ar dori să-mi înmoi pana creatoare într-o carafă de Frâncuşă, otrăvindu-mi astfel diviziile de neuroni, dar nu mă voi lăsa pradă lor!
Viorel Barbu: – Prea bine, Sandule, ţine-te tare. Nu vom lăsa să fim impregnaţi cu nici o picătură de Grasă de Cotnari! Singurele picături pe care le acceptăm pe frunţile noastre sunt cele de sudoare intelectuală.
Barbu se aşează pe un scaun din faţa mesei la care se află Zub. Acesta din urmă priveşte pentru o clipă coala de hârtie pe care sunt înşirate câteva rânduri, apoi o mototoleşte brusc, aruncând-o la coş.
Alexandru Zub: – Adevărul e că nu-mi stă mintea la chestii savante. De trei ore încerc să scriu un eseu fabulos despre istoria Moldovei şi nu-mi vine nici o idee. Viorele, tu n-ai senzaţia că ne pierdem vremea în tenebrele Academiei?
Viorel Barbu: – Cum aşa? Păi astea sunt misiunea şi rostul nostru în viaţă. Să pierdem prezentul în favoarea trecutului studios şi gloriei postume.
Alexandru Zub: – Viorele, eu sunt mai bătrân decât tine. Lasă-mă să am şi eu, măcar din când în când, paternitatea unor gânduri înţelepte. Iaca asta nu-mi place la voi, tinerii, vă repeziţi să scoateţi tot felul de cugetări, lăsându-ne pe noi, veteranii, la nivel de vorbe de grădiniţă.
Viorel Barbu: – Apropo de asta, tu eşti conştient că nu avem nici o cugetare preluată de Facebook?
Alexandru Zub: – Cine e Facebook, cumva vreo editură de la Oxford?
Viorel Barbu: – Nu, e un soi de agora, o piaţă mare, virtuală, în care sunt citaţi tot felul de filosofi, de la Poptămaş la Gică Hagi.
Dinspre întunericul tunelului se aud paşi. Lângă cei doi apare, palid ca un spectru, Alexandru Călinescu.
Alexandru Călinescu: – Deranjez, distinşi colegi întru nemurirea faimei academice?
Viorel Barbu: – Ba bine că nu, Alexandre, tocmai discutam despre deşertăciunea Facebookului. Hai, că tu eşti expert în chestia asta, îţi dai cu părerea despre tot felul de lucruri.
Alexandru Zub: – Foarte bine face. Măcar e util societăţii, mai ales într-o perioadă bântuită de frivolitatea politicii.
Alexandru Călinescu: – Merci pentru compliment, distinse colega. Chiar pentru asta am venit la voi.
Viorel Barbu: – Sper că nu vrei să ne convingi să ne facem conturi pe Facebook.
Alexandru Călinescu: – Nu, ar fi prea banal. Ce să postăm, poze cu premianţii Nobel şi citate din Nietzsche? Vă propun ceva mult mai deştept. Vreau să ne facem partid! Partidul Academicienilor!
Zub a rămas cu pana în aer. Barbu îşi pune mâna la gură, stupefiat.
Alexandru Zub: – Dom’le, să ştii că nu e o idee rea!
Viorel Barbu: – Fugi de aici, ce să căutăm noi în vulgul social?
Alexandru Călinescu: – Tocmai de aceea trebuie să intrăm în politică, pentru a curăţa tagma asta de toţi analfabeţii şi să instaurăm dictatura academicienilor! Vă aştept pe amândoi mâine dimineaţă, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare, să ne lansăm platforma program. O să rupem. Vreo două cămine de studente din Puşkin tot culegem la adeziuni, chiar din prima zi!
A doua zi, mai spre seară. La o masă din beciurile Boltei Reci, cei trei ascultă îngânduraţi cântecul de jale al lăutarilor.
Alexandru Călinescu: – Eu zic că trei semnături sunt chiar bune pentru început.
Viorel Barbu: – Mda, toate trei de la foşti angajaţi de-ai tăi de pe vremea când erai director la BCU.
Alexandru Zub: – Curaj, n-au intrat zilele în sac. Venim şi mâine pentru noi adeziuni.
Alexandru Călinescu: – De acord. Dar de data asta nu mai punem condiţia să fie toţi doctoranzi la Universitatea Cuza. Coborâm un pic nivelul. Acceptăm cel puţin studenţi la cursuri de zi.
Viorel Barbu: – Hai şi de la şcoala vieţii. Uite, ca lăutarii ăştia! Zii, maestre, o Zaraza, să ne trăiască partidul academic! Să nu-mi ziceţi mie Barbu lăutaru dacă nu vă fac oameni!
Călinescu (pamflet, la microfon): În urma constatării unei crase lipse de cultură a oamenilor politici, vom înfiinţa Partidul Academicienilor. Desigur, în buna tradiţie a breslei, preşedintele acestei formaţiuni va fi avea şi funcţia onorifică de Academician Doctor Inginer
