În cei vreo 70 de ani de când există într-o formă sau alta, sub un nume sau altul, Uniunea Europeană a rămas o organizație destul de vag cunoscută de locuitorii continentului și destul de abstractă. Dacă oprești zece oameni pe stradă și-l întrebi ce e aia UE, puțin probabil ca răspunsurile lor să semene între ele. Asta, dacă vor putea da vreun răspuns. Și totuși, de la bun început UE s-a dorit a fi tocmai asta: o Uniune, un fel de super-stat european, ai cărui locuitori înainte de a fi francezi, germani sau români, să se simtă europeni. Cam ca locuitorii SUA, care or fi ei irlandezi, englezi, mexicani sau negri la origini, dar se consideră în primul rând americani. Au luptat împreună împotriva Angliei, Spaniei, Germaniei sau Japoniei, au mers împreună pe Lună, i-au înjurat împreună pe ruși, au murit împreună de gripă și au împărțit aceeași sticlă de zeamă de ploșniță botezată „whisky”. Înainte să-i despartă limbile și tradițiile, i-au ținut laolaltă problemele comune. De ce nu se întâmplă la fel și în Europa noastră?
Europa unită
Istoria îl ține minte pe economistul și diplomatul francez Jean Monnet sub numele de „părintele Europei”. Dacă te uitai în CV-ul lui, nu dădeai nici doi bani pe el. A fost primul secretar general al Ligii Națiunilor, dar Nicolae Titulescu a îndeplinit această funcție de două ori consecutiv. Monnet a fost și primul președinte al Înaltei Autorități a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, organizația ce avea să stea la baza actualei UE. Și… cam atât. Dar a fost unul dintre cei mai acerbi susținători ai ideii de Europă unită. Monnet spunea la un moment dat că crizele vor modela Europa, iar felul concret în care va fi modelată va depinde de soluțiile adoptate pentru acele crize. Mai nasoală decât crizele petrolului din anii ’70 sau decât criza din 2009 este criza actuală provocată de coronavirus. Iar răspunsul Europei este…
Indolență mare
La criza din 2009, răspunsul a fost simplu: băgați bani în economie pentru a o salva. Și s-a făcut, până la urmă. La criza provocată de anexarea Crimeii de către Rusia, în 2014, coana Europă așa a frăsuit-o să dea un răspuns comun, că n-a mai dat niciunul. Țările din Est, direct amenințate de ruși, au protestat și au cerut sancțiuni dure, alde Franța, Italia și Germania s-au gândit la ce contracte de export au în Rusia și la cât petrol cumpără de la ei și au lăsat-o mai moale. La sfârșitul anului trecut, cu jumătate de gură, China a recunoscut că are o problemă gravă cu epidemia de coronavirus. Coana Europă s-au uitat pe hartă, a văzut că sunt 9.000 km până acolo și a stat liniștită. Italienii au început să-și aducă acasă conaționalii și a început nebunia. Mai mult ca niciodată, epidemia din jurul nostru a arătat limitele Uniunii Europene. Și încă ce limite!
Mecanism greoi
Din dorința de a realiza o democrație cât mai apropiată de perfecțiune și de a nu supăra pe nimeni, UE a funcționat mult timp pe baza consensului. Dacă se dorea luarea unei decizii, iar un singur stat, cât de mic, spunea „nu”, decizia nu mai era luată. S-a renunțat la principiul ăsta în 2010, pentru că exista riscul unui blocaj complet. Și așa însă, mecanismul luării deciziilor la nivel european este extrem de greoi, presupunând audieri, comisii, voturi, medieri și nu o dată, reluarea de la capăt a propunerii. Nu există nici măcar un domeniu în care statele membre să fi renunțat la propria suveranitate și la propriul drept de opoziție în favoarea vreunei instituții neutre, pentru a permite luarea unei decizii rapide. De aici și reacția foarte lentă a UE, în toate aspectele legate de criză. De exemplu, la nivel european există o normă care impune companiilor aeriene să facă zboruri chiar fără pasageri dacă vor să-și păstreze intervalul orar dedicat pe un aeroport. Nu faci zborul, îți pierzi locul. I-a luat o lună Parlamentului European să permită companiilor aeriene să nu mai facă zboruri „fantomă” degeaba, în condițiile în care majoritatea țărilor deja luaseră decizia de a interzice cursele dinspre statele infectate. Întârzierea a fost provocată de lungile dezbateri dacă nu cumva este afectat principiul liberei circulații. De parcă mai ține cont cineva de el.
Italia, abandonată
Până să-și dea seama Bruxelles-ul că Italia are o problemă, sistemul sanitar italian era deja făcut praf și pulbere de epidemie. Iar când, disperată, Italia a cerut altor țări să-i trimită echipament medical, alde Franța și Germania nu doar că nu au răspuns, ba au și introdus imediat interdicții la exportul lor. Au renunțat pe urmă la interdicții, dar mesajul era clar: fiecare pentru el. Care unitate?
Nu sunt proceduri
UE s-a dovedit incapabilă nu doar să ajute un stat membru care are o problemă gravă, ci și să răspundă la o criză generală. Acum vreo 10 ani, la nivelul UE s-a constituit un fond „de solidaritate” pentru sprijinirea statelor confruntate cu vreo catastrofă de genul unui cutremur sau a unor inundații catastrofale. Pentru întreaga Uniune, fondul respectiv se ridică la vreo 800 milioane euro anual. Cam 1,5 euro pentru fiecare european. Ajung să trimiți corturi, mâncare și apă într-o regiune distrusă de inundații, dar sunt clar insuficienți pentru o criză care afectează întreg continentul. Nimeni nu s-a gândit că ar fi posibil așa ceva. Abia săptămâna trecută s-a reușit adoptarea unei decizii prin care statele membre vor avea acces la un fond total de 37 miliarde euro pentru lupta cu virusul. României i se vor putea acorda 3,1 miliarde euro. A, nu vă gândiți că banii ăștia se află în drum spre țara noastră. Ei există undeva, la Bruxelles. Nu s-au stabilit încă procedurile de accesare a lor. Pentru asta, mai trebuie niște ședințe și comisii.