Proiect de oraș: să facem și-un mall cultural

Prima oară când am auzit cuvântul „mall”, a fost într-un moment vesel cu Toma Caragiu: „Ciupește de la papa două mingi, «two balls», pe urmă un pol și-un Pall Mall”. A trecut ceva vreme până am aflat că Toma Caragiu vorbea de o marcă de țigări și încă ceva vreme până am auzit că țigările în cauză și-au luat numele de la cel al unei străzi din centrul Londrei, care la rându-i își trăgea numele de la un sport medieval asemănător cu crichetul. Și numele acelui sport vine de la un joc francez numit „jeu de maille”, dar astea de-acum sunt finețuri lingvistice. Până să apară primul mall din Iași, cel din Tudor, nu ne-am mai întâlnit cu termenul decât la tonetele de țigări. Deci, a apărut mall-ul din Tudor, apoi cel de la Palas, multe orașe mari din țară au acest tip de magazine. Mai nou, a apărut conceptul de „mall cultural” și despre asta vom vorbi în cele ce urmează, că tot ne lăudăm noi că Iașul este capitala culturală a României. Ce e ăsta, cu ce se mănâncă, la ce e bun și o fi bun și pentru noi?

Pietonal comercial acoperit
În sine, termenul de „mall” nu este britanic, ci nord-american. Ca mulți alți termeni din domeniul economic, la ideea de mall s-au gândit întâi americanii. Europenii observaseră că dacă pui tarabe și magazine de-a lungul străzilor pe unde se plimbă oamenii când n-au ce face, vinzi mai mult. Logic. Așa a apărut și ulița Goliei, actuala Cuza Vodă, la Iași. Tot ca stradă comercială. Americanii au mers cu ideea mai departe. S-au prins că dacă scoți trăsurile de pe strada respectivă, vinzi și mai mult, pentru că încap mai mulți oameni, iar aceștia nu trebuie să se uite peste umăr după vreo trăsură în viteză, ci se pot concentra asupra cumpărăturilor. Așa a apărut pietonalul comercial. Pe urmă, și-au dat seama că dacă plouă, oamenii nu prea se mai plimbă, ci stau în casă, deci ciuciu vânzări. Așa că au pus acoperiș peste strada respectivă. Și așa a apărut mall-ul, care la origini exact asta înseamnă: un pietonal comercial acoperit. De aici și până la conceptul modern, de clădire supradimensionată, cu sute de magazine strânse la un loc, nu a mai fost decât un pas. Care s-a făcut repede. Iar într-o societate de consum ca a noastră, următorul pas a fost cel de a-i atrage la cumpărături pe cei care nu sunt interesați de așa ceva. Cum convingi un „șoarece de biliotecă” să vină la mall? Păi, organizezi o lansare de carte în mall-ul respectiv. Șoricelul nostru va veni după carte ca șoarecele real după brânză. Și măcar o cafea tot va cumpăra el, mama lui de intelectual! Este exact ce face, cu succes, Palasul ieșean, prin organizarea de concerte, târguri de carte, de numismatică, minerale și altele de acest gen.

Într-un fost spațiu industrial
Prin analogie, mall-ul cultural este un loc select, amenajat special pentru consumatorii avizi de cultură. Își trimite omul nevasta la mall să-și cumpere ultimul model de poșetă din imitație de aligator și să mănânce o salată de alge cu somom, iar el își cheltuie banii de țigări pe cărți și soarbe avid cuvintele unui scriitor pe care altfel îl vede doar la televizor. Ideea e relativ recentă în România și este încă loc de mai bine, firește. Rușinos pentru pretențiile Iașului, primul mall cultural din țară a fost deschis la Cluj-Napoca, încă din 2009: „Fabrica de pensule” (foto sus). Da, chiar așa se cheamă, dar nu ca metaforă, ci pentru că a fost amenajat în fosta fabrică de pensule, falimentată de mult. Pe dinafară, arată ca orice alt spațiu industrial ceaușist. Cam ca orice sediu industrial de la noi, doar că cel de la Cluj e foarte cenușiu. Pe dinăuntru, e visul oricărui iubitor de cultură. Centrul cuprinde cinci galerii dedicate artei contemporane, două studiouri de teatru, dans și multimedia, 17 ateliere de artiști și 12 sedii de organizații culturale. Dacă vrei să faci o pauză, există și un bar cu decor minimalist. Nouă ne-a adus aminte de celebra „Lăptăria lui Enache” din București.

Biblioteca Națională din București are înfățișarea unui mall. Construcția acesteia a început în 1986. Lucrările s-au blocat în 1989. În 2004, proiectul a fost revizuit, iar în 2006, Ministerul Culturii a luat decizia transformării clădirii în centru cultural și bibliotecă națională. Noul sediu a fost finalizat în 2012. Costul final al investiției s-a ridicat la 106 milioane de euro

Cea mai mare la București
Ideea clujenilor s-a bucurat de un asemenea succes, încât a fost preluată din zbor și în alte părți și oficializată. Locul artiștilor boemi și entuziaști a fost luat de instituționalizare. Bucureștiul se laudă acum cu cel mai mare mall cultural din țară, amenajat unde altundeva decât în noul sediu al Bibliotecii Naționale. Cuprinde 7 săli de lectură, dar nu în genul celor de la biblioteca noastră județeană, ci amenajate pentru a atrage. Elevii au la dispoziție o sală care funcționează ca un after-school, unde pot veni inclusiv cu profesorii. Altă sală e o ludotecă, o combinație între joc și carte, dedicată cititorilor care încă nu știu să citească, respectiv copiilor din clasa pregătitoare. O a treia are profilul „științe juridice”. Normal, fereastra dă spre Tribunalul București. O a patra, fiind și una dintre cele mai frecventate, permite accesul la colecțiile ziarelor din ultimii zece ani. Altă sală este dedicată artei. Și tot așa. Există și 7 săli de lectură „clasice”, dar de alea nu mai pomenim. Un atrium înalt de 30 de metri, cu o podea decorată cu literele alfabetului este spațiul central al expozițiilor și reprezentațiilor multimedia. Sunt și două cafenele, deci poți veni acolo doar ca să bei cafea și să asculți muzică. Un fel de cafeneaua Sage de la parterul BCU, dacă o știți.

Exemplu grandios
Spre comparație, vom spune câteva cuvinte despre cel mai mare mall cultural din lume. Made in China, bineînțeles, dar proiectat de niște englezi. E un fel de Palas ridicat la puterea „n”, unde „n” poate avea o valoare oricât de mare vă doriți. Acoperă o suprafață de 480.000 mp și un design futurist, în formă de corabie, amintind de șantierele navale ale Shanghai-ului. Mall-ul cuprinde galerii de artă, muzee, expoziții de tot felul: de benzi desenate chinezești, de instrumente muzicale, chiar și una de qipao, un soi de rochie tradițională chinezească foarte sexy sau alta de guqin, un fel de citeră chinezească. Unele să le spunem tot „expoziții” vizează patrimoniul cultural intangibil, cum ar fi muzica tradițională chinezească. Complexul cuprinde, printre multe altele, și un teatru asemănător tot cu o corabie, cu o fațadă variabilă, ale cărei elemente se mișcă, schimbându-i forma permanent. Grosul este reprezentat totuși de comerț. Doar o cincime din spațiu este dedicat exclusiv culturii. Dar, deh, trăim totuși într-o societate de consum, nu?