Cristian Hadji – Culea şi Ioan Holban sunt doi directori de instituţii teatrale care nu au bătăi prea mari de cap. Cel puţin în privinţa criticului literar Ioan Holban, masa de spectatori a Teatrului pentru copii şi tineret Luceafărul este asigurată permanent, şcolile şi grădiniţele din Iaşi fiind furnizoare generoase de public matinal. La fel se întâmplă şi în cazul lui Hadji – Culea, care, în calitate de manager al Teatrului Naţional Vasile Alecsandri, a dat lovitura în această stagiune cu repunerea în scenă a Chiriţei, spectacol care prinde mereu la public, asigurând încasări uriaşe. Însă liniştea celor doi este uneori străpunsă de agitaţia Oltiţei Cîntec, directorul artistic de la Luceafărul, care organizează an de an FITPT, un festival cu zeci de trupe din Europa. (pamflet)
Biroul directorial de la Teatrul Luceafărul. Pereţi ticsiţi cu afişe, diverse fotografii, cronici teatrale decupate din ziare. Un fum gros de ţigară învăluie încăperea. La o masă, Ioan Holban şi Hadji – Culea joacă table de zor.
Hadji – Culea: – Tii, ce bulan ai, maestre! Dar ia să vezi ce zar dau eu acum. Na, poftim: patru – patru, ca la teatru!
Ioan Holban: – Băi, ce înseamnă anvergură regizorală de nivel naţional. Îţi faci casă în doi timp şi trei mişcări. Eu, la grupele de copii şi juniori, n-am nici măcar de mărunţiş pentru un concediu la Sovata.
Hadji – Culea: – Aşa e, maestre, dar trebuie să recunoşti că nici răspundere n-ai. Îţi vin două clase de mucoşi în sală, râd de le pocnesc fălcile la orice clovnerie pe care o văd, apoi se cară la o prăjitură în Palas, cu tăticu’ şi mămica. Pe când la mine, la Naţional, vin oameni grei, cu ifose, din ăia care mai scriu şi câte-o cronică pe colţul biletului.
Ioan Holban: – Da, trebuie să recunosc că nu e o muncă prea solicitantă. Doar că Oltiţa asta mă cam scoate din birou, uneori şi din sărite, cu festivalul ei internaţional. La ce-mi trebuie mie foială şi deschidere europeană? Dom’le, Pinocchio tot Pinocchio rămâne. Sau baronul ăla mincinos, cum dracu-i spune… în fine, vreau să spun că copilul tot pe clasic merge, nu pune botul la experimente. Este că am dreptate?
Hadji – Culea: – Normal! Uite, eu cu Busuioc n-am treabă. Omul stă cuminte, în banca lui, nu mişcă nimic. Iar dacă avem vreo problemă financiară, trântim o Chiriţa şi ne scoatem pârleala. Dar hai că mi s-a uscat gura de la fumul ăsta de ţigară. Ziceai că ai vreo vişinată prin dulap? Apropo, bine că mi-am adus aminte, poate pun Livada de vişini la Naţional.
Holban se ridică şi scotoceşte prin dulap. Mormăind, aruncă afară coifuri, o trompetă, un costum de arlechin, o mătură. În încăpere intră Oltiţa Cîntec, cu un aer cercetător, care se transformă în gesturi de nervozitate la vederea fumului gros şi a dezordinii făcute de Holban.
Oltiţa Cîntec: – Domn’ director, dar eşti ceva de speriat! Eu înţeleg că eşti la conducerea unui teatru pentru copii, dar asta nu înseamnă că trebuie să le copiezi din comportament. Ia uite ce mizerie ai făcut! Hai, repejor, pune mâna şi strânge. Şi cu sticla aia ce-i?
Ioan Holban: – Scuză-mă, Oltiţa, e… butaforie. Uite, are ceai în ea. Pffiu, ce miroase a muşeţel. Ia s-o arunc, s-o fi stricat!
Oltiţa Cîntec: – Iar dumneata, domnu’ Hadji – Culea, cu ce ocazie pe la noi? Schimb de experienţă? Cum e, intră zarul sau trebuie să mai faceţi repetiţii?
Hadji – Culea: – Sincer să fiu, nu prea sunt în formă. Nu ştiu de ce, dar când e vorba să joc table, încep să am trac.
Oltiţa Cîntec: – Domnilor, părerea mea este că voi vă plictisiţi îngrozitor. Aveţi nevoie de ceva activitate, de puţină mişcare scenică.
Ioan Holban: – Da’ de unde, nu ne plictisim deloc, Oltiţa! Tablele erau doar un pretext pentru a face şedinţa de creaţie mai agreabilă. Tocmai puneam la cale… ăăă… un festival.
Oltiţa îşi pune mâinile în şolduri, privindu-l încruntată pe Holban.
Oltiţa Cîntec: – Festival? Dar avem deja festival, cel organizat de mine!
Ioan Holban: – Noi avem, desigur, dar domnu’ Hajdi – Culea n-are.
Hadji – Culea (ridicându-şi mâinile şi arătându-le Oltiţei): – Exact, uite, n-am nimic. Tare-aş vrea să am un festival, mor de dorinţă să am un festival! Să caut sponsorizări, să discut cu impresarii, să aduc trupe de teatru din întreaga lume, oh, da, de când vreau să fac lucrul ăsta!
Oltiţa se relaxează, schiţând chiar un surâs. Din dulapul devastat de Holban scoate un joben din care extrage o sticlă de vin.
Oltiţa Cîntec: – Atunci, dă-te mai aproape, să-ţi dau câteva sfaturi.
După câteva ore. Fumul din biroul directorial s-a risipit. Întinşi pe fotolii, cu braţele atârnând, Holban şi Hadji – Culea sforăie temeinic. Pe covor, zac risipite câteva sticle goale. Îmbrăcată în mantia neagră a unei vrăjitoare, Oltiţa dă cu mătura printre fotolii.
Oltiţa Cîntec: – Halal bărbaţi aflaţi în slujba Thaliei. Cum credeau ei că pot face un festival dacă pică sub masă la primul gong al şampaniei? Cel puţin la Holban aveam pretenţii, că e mai trecut prin procesul de fermentaţie a creaţiei. Tot pe mine trebuie să se sprijine cultura teatrală ieşeană. Dar nici eu nu-s de fier! Câţi directori să mai duc în spate?
Cîntec: Nu întâmplător, festivalul meu are acronimul FITPT. La urma urmei, un actor nu trebuie să piardă nici o ocazie pentru a-şi exersa dicţia