Povestiri de pe front. Iașul, rol cheie în Marea Unire

Un popor are nevoie de eroi. Cu cât e mai puțin important pe scena politică a lumii, cu atât eroii săi vor fi mai fantastici și mai importanți, în viziunea acelui popor, pentru bunul mers al omenirii. Totodată, istoria predată la școală va fi mai selectivă, fiind alese doar acele momente în care câte un lider providențial a făcut ceva important. Trădările, asasinatele, capitulările vor fi uitate sau minimizate. Ne lăudăm cu Ștefan cel Mare, apărătorul creștinătății împotriva turcilor, dar câte bătălii ale „atletului lui Christos” cu necredincioșii cunoașteți? Vaslui, Războieni… Mai știți vreuna? Legenda populară spune că în fiecare an, Ștefan cel Mare a dus câte o bătălie. Legenda cultă spune că ar fi fost 36, din care 34 de victorii. Realitatea istorică e alta. Marele nostru voievod a dat, în 47 de ani de domnie, doar 24 de bătălii, unele fiind doar simple hărțuieli. Cu turcii s-a bătut doar în șase-șapte rânduri, de la 1473 la 1486, iar în rest s-a ciondănit cu ungurii, cu polonezii, cu tătarii, dar mai ales cu frații noștri munteni. Spre comparație, eroul albanez Giorgi Kastriota-Sanderberg, contemporan cu Ștefan cel Mare, s-a luptat cu turcii timp de 24 de ani. În Muntenia, Radu de la Afumați a domnit de patru ori, vreo 6 ani în total, interval în care a dus 19 războaie cu turcii. Când o fi avut timp să treacă și pe la nevastă-sa și să-i facă un copil, viitorul domn Radu Ilie „Haidăul”, nu știm. Despre o parte mai puțin cunoscută și mai puțin prezentă în manuale a istoriei noastre vom vorbi și noi în cele ce urmează.

Rolul Iașului în război
Amintirea campaniei din vara lui 1917: a fost, fără doar și poate, momentul astral al armatei române. Înfrântă catastrofal la sfârșitul toamnei lui 1916, armata noastră a reușit să renască în doar 9 luni, reușind să oprească cea mai puternică armată a Europei de atunci, cea germană. Manualele noastre de istorie vorbesc mult despre Mărăști, Mărășești, Oituz, Nămoloasa, Cireșoaia și alte locuri în care ostașii noștri s-au acoperit de glorie, în iulie-septembrie 1917. Se vorbește mult și de unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Dar mult mai puțin sau chiar deloc se vorbește despre intervalul dintre aceste două date. E destul de incomod să admitem că România Mare a fost efectiv o combinație reușită de numere la un 6/49 istoric. Ce s-a întâmplat, la urma urmei, în intervalul septembrie 1917 – noiembrie 1918? Nu de alta, dar e vorba de timpul în care Iașul nostru a fost capitala a ce mai rămăsese din România.

Regina Maria, într-un spital din Iași

Imaginea frontului
Imediat după victoria românească de pe frontul moldovean, a urmat o oarecare perioadă de acalmie. Rușii începeau să se retragă treptat de pe front ocupați cu detronarea țarului și cu revoluțiile de la ei de-acasă. În fața celor zece divizii inamice, dintre care opt nemțești, s-au mai aflat doar patru divizii românești, mari și late. De altfel, în chiar focul bătăliei de la Mărășești, Divizia a 5-a română a fost obligată să țină și frontul celor două divizii ruse vecine, pentru că aliaților noștri nu le mai ardea de bătaie. În timpul campaniei, multe dintre unitățile noastre se topiseră ca niște bucăți de unt într-o tigaie încinsă. Regimentul 32 Mircea, greu încercat, abia dacă mai avea efectivele unui batalion. Pe scurt, armata noastră era sleită de forțe. Nemții și austriecii nu se simțeau nici ei prea bine. Noi ne odihneam, ei își lingeau rănile. Apropierea toamnei și a ploilor, drumurile proaste, ca și tifosul care bântuia în Moldova, i-a făcut pe nemți să renunțe la o ofensivă prin noroaie. Doar că numai de odihnă n-am avut parte.

Și pe ruși și pe nemți
La sfârșitul lui octombrie 1917, în Rusia a izbucnit revoluția bolșevică, iar retragerea rușilor de pe frontul românesc s-a transformat în debandadă. În retragere, aliații noștri s-au transformat în fiare, comportându-se ca într-o țară cucerită, jefuind, ucigând, arzând și violând. În loc să stea cu ochii pe nemți, armata română a fost nevoită să se transforme în gardieni pentru rușii aliați, iar haosul s-a instalat rapid în toată rămășița de țară. Într-o parte, erau retrase unități românești de pe front ca să-i escorteze pe ruși până la graniță și să-i treacă Prutul fără ca civilii să aibă de suferit. În alte părți, românii încercau să-i convingă pe ruși să nu părăsească frontul sau măcar să se deplaseze în nord-vest, în Galiția, pentru a ține frontul rusesc. Iar în aceste condiții, confruntările au devenit inevitabile.

Lupta de la Socola
O primă bătălie cu aliații noștri s-a dat la Socola, unde era cartierul general rusesc, în preajma Crăciunului. O trupă bolșevică a încercat să-l aresteze pe șeful Marelui Stat Major rus, generalul Dimitrie Scerbaciov. A intervenit garda ucraineană și câțiva soldați români, iar generalul a scăpat. La Muzeul Unirii de azi, regele Ferdinand i-a chemat pe generali în noaptea de 21/22 decembrie și s-a hotărât atacarea taberei bolșevice de la Socola. I-am atacat la baionetă pe „aliații” noștri și i-am dat peste cap. Întăririle bolșevice venite cu trenul din Basarabia au fost așteptate în gara Socola de mitralierele românești. O altă luptă s-a dat pe Șorogari, unde artileria rusă fusese capturată de bolșevici. Cele două lupte, conduse de generalul Constantin Prezan au salvat Iașul de bolșevicii care plănuiau chiar arestarea regelui și transformarea României în republică sovietică.

Gara Iași, în ianuarie 1918

Episod crucial la Galați
Soarta României în acea iarnă s-a scris la Galați, unde șase divizii ruse s-au hotărât să părăsească frontul și să treacă Prutul în Basarabia. Erau supravegheate de o singură divizie românească, a 4-a, care a făcut minuni. Nu a reușit să-i oprească pe ruși să-și părăsească tranșeele, așa că locul a două divizii ruse a fost luat de un singur regiment românesc, să-i țină ocupați pe nemți. Doar două plutoane românești țineau frontul ocupat la Tecuci de un regiment de elită rus. Restul diviziei a 4-a s-a dat peste cap să țină Galațiul, care putea fi atacat din exterior de cele șase divizii ruse în retragere, iar din interior de o a șaptea divizie rusă, aflată în refacere. A urmat un adevărat miracol. Rușii au bombardat sălbatic Galațiul, dar trăgeau prost: nu au reușit să destrame dispozitivul românesc. Apoi, într-o inferioritate numerică de unul la opt, românii au contraatacat la baionetă. Furia atacului a compensat disproporția numerică. O parte a rușilor au reușit să se salveze trecând Prutul, alții s-au predat nemților. A fost un caz unic în istoria primului război mondial, când două armate aliate se luptă între ele, în fața pozițiilor inamicului și sub ochii acestuia.

Împotriva propriilor aliați
Bătălia pentru Galați, petrecută la 13 ianuarie 1918, a fost poate cea mai crâncenă. Între armata română și „aliați” s-au mai dat lupte la Pașcani, unde rușii, mult mai numeroși, au refuzat să se lase dezarmați și să plece acasă în liniște. Apoi, la Fălticeni, unde rușii au încercat să treacă înarmați până în dinți spre Străjești, la Mihăileni, unde am fost atacați de bolșevici, la Timișești, Botoșani, Bacău sau Roman. Succesul armatei române împotriva propriilor aliați are ca explicație doar setea noastră de revanșă pentru faptul că rușii ne-au lăsat singuri la Mărășești și nepriceperea comandanților bolșevici, care conduceau doar cu lozinci, fiind nulități absolute în domeniul militar.

Începutul negocierilor
În paralel cu luptele împotriva rușilor, România a început să negocieze cu nemții. Era evident că România nu mai poate rezista militar. În nord, vest și sud, armata noastră îi avea în față de austrieci, nemți, bulgari și turci. Spre est, ne învecinam cu Basarabia rusă, ocupată de trupe bolșevice ostile. Pe 9 decembrie 1917 a fost semnat armistițiul de la Focșani. Nu că ne iubeau nemții, dar la acea dată considerau România ca și bătută și voiau să se concentreze pe frontul de vest. Pe 23 decembrie, și Rusia cere armistițiu de la nemți, iar România s-a găsit și oficial singură în război. Francezii lui Berthelot băteau șaua unei rezistențe până la capăt, în nordul Moldovei încă libere, cerând transformarea zonei într-un „triunghi al morții”. I-am fi ținut ocupați pe nemți oleacă, ușurându-le francezilor situația pe propriul lor front, dar am fi rămas fără țară și fără armată. Așa că s-a refuzat propunerea franceză și s-au început negocierile de pace cu nemții, armata română privind mai atent spre Prut decât spre Carpați.

Condiții dure de pace
A urmat un joc diplomatic care ar putea fi predat la școlile de profil. Ai noștri au tras de timp cât s-a putut. Brătianu a demisionat, ca să nu negocieze el pacea cu nemții. Numit prim-ministru, Averescu a negociat, dar a refuzat să semneze pacea. A demisionat și el, locul fiindu-i luat de Alexandru Marghiloman. Cu fiecare schimbare de Guvern, se mai trăgea de timp câteva zile. Până la urmă, Marghiloman a semnat pacea preliminară de la Buftea, pe 20 ianuarie, doar după ce Rusia însăși semnase pacea cu nemții. Până la urmă, inevitabilul nu a mai putut fi ocolit, iar pacea definitivă a fost semnată la București, pe 24 aprilie stil vechi sau 7 mai, stil nou. Pierdeam Dobrogea, pe care o luau bulgarii. Ne mai rămânea, pentru legătura cu Marea Neagră, doar o vagă garantare a drumului comercial Cernavodă – Constanța. O suprafață de 9.100 km pătrați din Carpații Meridionali era luată de Austro-Ungaria. Nemții primeau concesiunea petrolului românesc pe o perioadă de 90 de ani. Pacea ne desființa economic și militar. Culmea, deși zdrobită și ciuntită, România ieșea din război mai întinsă teritorial decât intrase. Pe 27 martie 1918, Basarabia se unise cu România, iar două divizii românești fuseseră deja trimise peste Prut pentru a o curăța de bolșevici. Asta era singura veste bună într-o țară înfrântă. Germania a recunoscut unirea Basarabiei, pentru că nu o interesa ce se mai întâmplă la est de Prut.

Au tras de timp
Chiar și după semnarea păcii, am continuat să tragem de timp, în așteptarea unor vremi mai bune. În ședința convocată la Teatrul Național, pacea a fost ratificată de Camera Deputaților abia la 28 iunie 1918. La Universitate, Senatul ratifica și el pacea, la 4 iulie. Cu toate presiunile făcute de nemți, regele a refuzat să promulge legea, așteptând evoluția situației pe frontul de Vest. Între timp, la sfârșitul lunii mai, americanii au cucerit orașul Cantigny de la nemți, iar prezența SUA pe frontul de vest a început să aibă și efecte. Ofensiva germană de la Aisne, în Franța, a fost blocată la începutul lunii iunie. Operațiunea Gneiseau, „ofensiva de primăvară” germană a fost și ea oprită, ca și următoarele atacuri din Champagne, Marna, Amiens sau Havrincourt. Ofensiva austro-ungară de pe frontul italian, la Piave, a fost respinsă, cu mari pierderi. Bătălia de pe râul Somme a fost câștigată de trupele franco-engleze. Bulgarii au fost bătuți de francezi și sârbi la Dobro Polje.

Reintrarea în război
La sfârșitul lui septembrie, bulgarii au cerut armistițiu. Englezii au cucerit Palestina de la turci. În octombrie, linia Hindenburg, principala zonă fortificată germană a fost străpunsă de aliați. La sfârșitul lunii, turcii au cerut și ei armistițiu. În paralel, încurajat de victoriile aliaților, regele Ferdinand a mobilizat din nou armata și a aruncat-o iar în luptă. Pe 4 noiembrie, Austro-Ungaria a cerut armistițiu, după ce italienii îi bătuseră măr și debarcaseră la Trieste. Pe 11 noiembrie, a cedat și Germania, în timp ce armata română înainta peste vechiul front de la Mărășești. Iar pe 1 decembrie, familia regală a reintrat în Bucureștiul eliberat, Iașul încheindu-și rolul de capitală. Avea să urmeze încă un an de război, în Ucraina și Ungaria, pentru apărarea României Mari, dar asta e altă poveste.