Povești cu parfum de epocă: birtul lui Viorică

Actualul bulevard Independenţei păstrează puţine dintre clădirile ce au făcut faima Străzii de Sus de altădată. Cum mergi spre Piața Eminescu, pe partea stângă a actualului bulevard Independenței (fosta Stradă de Sus) a apărut în perioada interbelică şi faimoasa boltă şi cea mai modernă policlinică a Iaşilor anilor 1930, construită de Casa Asigurării Meseriaşilor şi ocupată acum de facultatea de stomatologie a Universităţii de Medicină. Clădirea este încă în picioare și este situată vizavi de actuala piață a Independenței. Alături, într-un şir de dughene se aciuase o cafenea cu numele „La crucea de aur” (1932). Câteva uşi mai încolo, în clădirea cu faţada încrustată de la numărul 23, număr ce îl purta în ultimele zile dinainte de demolare, se afla, din 1928, parfumatul magazin cu bunătăţi tropicale şi cafea „La muntele Ararat” al fraţilor Măgârdician, a relatat inginerul Ion Mitican, un pasionat de istoria Iașului. Acolo, au poposit adesea mulţi dintre cărturarii timpului, M. Sadoveanu, G. Topârceanu, M. Codreanu, Sofia Teodoreanu, ademeniţi de aroma cafelei tocmai prăjită.

„Nica” la masa 5
În timpul primului război mondial, pe Strada de Sus a căpătat faimă Birtul lui Viorică. Şi-a deschis porţile între locantele brutarului Niculi Volos şi cea a negustorului de cafea şi năut prăjit Diacran Arterian. În primul război mondial, aici avea să oficieze faimosul Gheorghe Gheorghiu, zis Viorică, grec de origine. În „birtul” lui „popular”, se găteau meniuri ieftine pe care clienţii, mai ales artiştii şi studenţii săraci, le apreciau şi le comandau cu voce tare: „O porţie la masa numărul 1” sau „O jumătate de porţie la masa 2”, dar şi „Nica… la mesele 5…,6…,7…”. Clienţii ştiau că şi atunci când nu comandau nimic („Nica”) tot sosea o farfurie de ciorbă groasă din partea lui Viorică şi un coltuc de pâine de la vecinii săi pitari, a rememorat Mitican. Adesea erau aşa de numeroase comenzile cu meniul „Nica”, încât unul dintre noii muşterii, fără probleme financiare, socotea că e cel mai gustos şi îl cerea şi el. Era însă un meniu pentru studenţii săraci, nu pentru muşterii cu dare de mână, îi explică mai apoi Viorică.