Povestea neștiută a Unirii de la 1859. Cine a fost Cocuța și ce rol a jucat

Joia ce-a trecut, s-a sărbătorit cu mare tam-tam împlinirea a 160 de ani de la ceea ce istoria avea să numească „Mica Unire”, cea dintre Moldova și Țara Românească. Primul pas spre Marea Unire, așa cum scrie prin manualele de istorie. La Iași, a fost ca de obicei: discursuri, defilare, horă și alte alea. Discursurile, toate la fel: românii au vrut tot timpul să trăiască într-o singură țară, așa că atunci când au avut ocazia au ales același domnitor în Moldova și în Muntenia, păcălindu-l astfel pe sultan și gata, unirea. Simplu, nu? Dar oare chiar așa să fi fost? Noi am zice că dacă ar fi fost așa de simplu, se făcea unirea de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Un peșcheș la sultan și problema era rezolvată. Doar că de aia ne place nouă istoria. Pentru că e cu totul altfel decât scrie în manuale. Despre fața nevăzută a Unirii de la 1859 vă vom povesti și noi câte ceva astăzi. Nu tot, că nu avem atâta spațiu. Dar un lucru să țineți minte: dacă n-ar fi existat o femeiușcă rea de muscă și pe care uniforma militară o făcea să cadă pe spate direct în pat și cu fusta sumeasă, unirea nu s-ar fi făcut. Cel puțin, nu în 1859. Unei oarecare ieșence pe nume Cocuța i se datorează Unirea Principatelor. Și nu, nimeni nu s-a gândit vreodată să-i ridice statuie, deși unii au poreclit-o Ioana d’Arc a României.

Primul pas
Unirea a fost un drum lung, parcurs cu ochii închiși și cam la întâmplare. De la bun început trebuie menționat că unirea Moldovei și Munteniei era doar o preocupare a unor elite, nici acelea foarte numeroase. Pe omul de rând nu-l interesa subiectul. Nu mai putea Ghiță Moldoveanu de dorul de a bea o oca de vin cu Vasile Munteanu în aceeași țară. O făceau oricum, în aceeași crâșmă, pentru că râul Milcov numai de graniță nu e bun. Bahluiul e un adevărat fluviu față de el. Doar că pe la 1840 a apărut o problemă concretă: ocaua de vin în Moldova era una, în Muntenia alta. Unitățile de măsură din cele două țări, deși se chemau cam la fel, erau diferite. De aici, certuri, scandal și probleme inutile. Cumpărai 100 de coți de stofă, dar în loc de 20 de haine îți ieșeau doar 18. Ghinion: trebuia să spui că vrei coți moldovenești, nu muntenești. Cotul avea 66,4 cm în Moldova și 63,7 cm în Muntenia. Falcea avea 1,43 ha în Moldova, 1,11 ha în Muntenia. Ocaua era de 1,52 litri în Moldova și 1,29 litri în Muntenia. Și așa mai departe. Așa că în 1842 s-a lansat un proiect de unificare a unităților de măsură, că prea se lăsa negustoria dintre cele două țări cu capete sparte. Acesta a fost primul pas spre unire.

Și-o căsătorie domnească
Al doilea pas a fost unul de-a dreptul romantic. Domnitorul Munteniei, Gheorghe Bibescu s-a însurat cu aleasa inimii lui la biserica Sf. Ioan din Focșani, chiar lângă borna de hotar. La acea vreme, Focșaniul era un oraș de frontieră: jumate pe un mal al Milcovului, jumate pe celălalt. Pentru mândria noastră de moldoveni spunem că jumătatea nordică era mai bogată, adăpostea conace boierești, biserici, hoteluri și prăvălii mari. Jumătatea muntenească era o mahala vai de capul ei. A, că uitam: nașul de cununie al lui Bibescu a fost domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza.

Desființarea vămii
Al treilea pas a fost desființarea de către munteni a vămii de la Focșani. Era inutilă, de altfel, pentru că stătea mai mult goală. Negustorii moldoveni preferau să fenteze vama, trecând Milcovul prin vad, mai ales atunci când obiectul negustoriei erau obiectele mici cu valoare mare sau turmele de oi și vaci. Pe urmă, prinde orbul, scoate-i ochii. Prin vamă treceau doar fraierii și boierii, care oricum nu plăteau nimic.

Tampon pentru ruși
Ce s-a întâmplat până în 1853 de fapt nu însemna nimic. O simplă uniune vamală nu înseamnă unire politică. Când treci în Ungaria nu plătești vamă, dar asta nu înseamnă că România și Ungaria nu sunt state diferite. Decisiv pentru unire a fost un război ruso-turc, cel al Crimeei, desfășurat între 1853 și 1856. Cu sprijin francez și englez, turcii au reușit să câștige, iar deciziile luate la conferința de pace erau menite să mai frâneze avântul rușilor. În primul rând, trei județe din Basarabia au fost luate de la ruși și date Moldovei, ca Rusia să nu mai aibă acces la Dunăre. Pe urmă, s-a acceptat de principiu o confederație moldo-munteană. Fiecare stătuleț în parte era prea slab să reziste rușilor. Împreună, îi puteau măcar întârzia.

Final de mandate
Ideea confederației nu însemna nici ea unire. De fapt, s-a făcut totul ca ea să fie împiedicată. Domnitorilor Moldovei și Munteniei, Alexandru Grigore Ghica, respectiv Barbu Știrbei, le expira mandatul de 7 ani taman în 1856. Ambii erau unioniști, așa că sultanul nu le-a dat șansa unei prelungiri. Puterea a fost preluată în ambele țări de caimacami, urmând să se facă alegeri pentru două divanuri ad-hoc care să stabilească ce se va întâmpla mai departe. Iar de aici începe povestea Cocuței noastre.

Idilă Cocuța-Cuza
La 1856, caimacam al Moldovei fusese numit Teodor Balș, un antiunionist feroce. Balș a murit însă surprinzător, la doar 52 de ani, iar locul său a fost luat de Nicolae Vogoride, alt antiunionist fervent. Acesta s-a însurat în 1846 cu Cocuța, fiica logofătului Costache Conachi. Într-un salon ieșean, Cocuța l-a cunoscut pe tânărul fost pârcălab de Covurlui, Alexandru Ioan Cuza, îmbrăcat într-o uniformă ce-i venea ca turnată. Cei doi s-au cunoscut mai îndeaproape în iatacul Cocuței. La scurt timp, Cuza a redevenit pârcălab și a fost reprimit în armata din care fusese exclus din cauza nopților pierdute la cărți și a prea multelor aventuri amoroase. Nu spune nimeni că un tânăr militar nu are voie să-și înșele nevasta, dar Cuza nu era genul care să fie atent la numele și poziția soțului căruia îi punea coarne. Cu sprijinul Cocuței, Cuza a reintrat în armată ca sublocotenent în martie 1857. Pe 24 aprilie, a primit deodată două decrete: prin primul era avansat locotenent, prin al doilea, căpitan. După 10 zile, este avansat maior. Pe 24 iunie, a demisionat în semn de protest. De ce?

Scandal diplomatic
Tocmai avuseseră loc alegerile pentru divanul ad-hoc din Moldova, alegeri falsificate brutal, astfel încât antiunioniștii să iasă majoritari. Lui Vogoride i se promisese tronul Moldovei dacă împiedică unirea. Doar că aici a intervenit din nou Cocuța, care a furat o parte a corespondenței soțului său cu frate-său. Pe Vogoride îl mâncase undeva să se laude că va falsifica alegerile pentru divan pentru a primi tronul. Scrisorile au fost publicate în „L’Etoile d’Orient”, „Steaua Orientului”, ziar care apărea la Bruxelles. Gestul Cocuței a dus la un scandal diplomatic european. Marile puteri au cerut Turciei să anuleze alegerile. Sultanul a refuzat, așa că Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman. Cum nu avea chef de un nou război, sultanul a dat înapoi. A acceptat noi alegeri, cu condiția să nu rezulte mai mult de o unire parțială. Cele două țări române urmau să aibă doi domni, două guverne, două adunări legislative, Comune urmau să fie doar armata, Înalta Curte de Casație și Justiție și Comisia Centrală de la Focșani care urma să elaboreze legile de interes comun.

Curente antiunioniste
Ce a urmat corespunde în linii mari cu ce se știe din manuale. La sfârșitul lui septembrie 1857, ambele țări aveau divanuri noi, formate în majoritate din unioniști. A, iar Cuza era din nou primit în armată. Nicolae Vogoride chiar își iubea nevasta și nu-i putea refuza nimic. De ce nu s-a făcut unirea în 1857, dacă tot divanurile erau unioniste? Nu neapărat pentru că marile puteri nu erau de acord, deși și acesta a fost un motiv. Doar că în ambele țări existau curente antiunioniste puternice. În 1856 ia naștere la Iași „Mișcarea patriotică moldovenească”, ai cărei principali exponenți au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi. Aceștia avertizau că după unire Moldova și Iașul vor decădea, pentru că centrul de greutate politic și administrativ se va muta la București. În plus, muntenii erau mai numeroși decât moldovenii, deci în viitorul parlament comun, primii ar fi fost mai bine reprezentați. Timpul avea să arate că Mișcarea a avut dreptate. La sfârșitul domniei lui Cuza, în 1866, Iașul pierduse o treime din forța sa economică. În doar 7 ani.

Unioniștii, mai bogați
Lupta dintre unioniști și stataliști s-a dus mai ales prin intermediul ziarelor, timp de doi ani. Pentru a susține propaganda unionistă, I.C. Brătianu a vândut chiar moșiile soției sale. De fapt, bătălia a fost câștigată de unioniști tocmai pentru că erau mai bogați și puteau susține o propagandă internă și externă puternică. Despre alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei și apoi al Munteniei, s-ar putea scrie o pagină de ziar separată. De fapt, Cuza a fost exact omul care nu ar fi trebuit să devină domnitor. Nu-l recomanda absolut nimic, iar argumente împotriva alegerii sale erau cu duiumul. În ianuarie 1859, Cuza era hatman, comandant al armatei moldovene, în termeni moderni, tot grație sprijinului Cocuței. Dar asta era tot. Deși se însurase cu o femeie bogată în 1844, Cuza reușise să-i pape Elenei toată zestrea, tocând-o cu femeile și pierzând-o la cărți. Era un afemeiat notoriu.

Un tip bine, dar falit și imoral
Ales în divanul ad-hoc, strălucise prin absență, nefăcându-se remarcat prin nimic. Făcuse studii la Paris, dar absolvise doar școala vieții. Începuse două facultăți, dreptul și medicina, dar le abandonase pe amândouă. La unii ca el se gândea Eminescu atunci când scria „Ai noștri tineri la Paris învață / La gât cravății cum se face nodul”. Pe scurt, era un tip bine, dar falit și imoral. Și atunci? Păi, ca de obicei în politică, Cuza a fost o soluție de compromis. Ambele tabere, unionistă și statalistă, preferau un outsider în locul unui adversar redutabil. Bun, dar legea nu permitea unui sărăntoc să fie domn. Așa că Alecsandri i-a donat suma necesară pentru a îndeplini condiția legată de avere. Pe urmă, Cuza a fost ales la Iași în unanimitate. Alegerea lui la București a fost o formalitate, pentru că muntenii ar fi votat și o mătură, dacă aceasta purta deja coroana Moldovei. Așa că și aici Cuza a fost votat în unanimitate. Iar odată ajuns la tron, avea să dovedească tuturor că-l subestimaseră. Ce nu scrie în manuale este că în doar cinci ani, Cuza s-a făcut urât și disprețuit cam de toată lumea. Abdicarea lui, în 1866, a provocat așa un răsuflat de ușurare la Iași, că s-a auzit până la Paris. Dar despre asta vom vorbi altădată.