Printre multele chestii pe care le-au inventat americanii de-a lungul timpului este și noțiunea de „best seller”, desemnând cea mai bine vândută carte. Nu neapărat cea mai bună, pentru că știm cu toții că pentru americani contează în primul rând banul. Și le merge. Ideea a prins și nu credem că există cineva care să nu fi cumpărat măcar o dată vreo carte nu pentru că ar fi auzit de autor, nu pentru că l-ar fi impresionat recenzia, nu pentru că i-ar fi vorbit vreun prieten de ea, ci pur și simplu pentru că pe copertă scria „best seller”. Bine, între noi fie vorba, cea mai veche carte inclusă în categoria „best seller” este „Divina comedie” a lui Dante, care este o capodoperă. Dar nu a devenit „best seller” în 1304, când a fost publicată prima oară, ci la câteva secole bune după moartea autorului. Primul „best seller” în care autorul era contemporan cu succesul a fost… o carte de benzi desenate. Americană, firește. Despre un altfel de „best seller” vom vorbi și noi astăzi pentru că nu ne imaginăm vreo casă de român în care să nu fi existat un exemplar.
Pentru toată lumea
Nu există român care să nu fi auzit măcar de Sanda Marin. E sau mai exact, a fost autoarea celei mai cunoscute cărți de bucate din gastronomia noastră. L-a depășit în această privință până și pe cel mai mare gurmand pe care-l cunoaștem, Păstorel Teodoreanu. Firesc cumva, întrucât Păstorel a scris pentru gurmanzi ca el, pentru oameni stilați, „cu ștaif”, cum se zice, în timp ce Sanda Marin a scris pentru toată lumea. Și pentru boieri, dar și pentru ce numim azi clasă de mijloc și chiar și pentru cei care se uită cu jale în frigider, încercând să-și imagineze ce ar putea încropi pentru cină. De aici, probabil, și succesul ei.
Un academician uriaș
Sanda Marin, pe numele ei adevărat Cecilia Maria Zapan, a fost singura fiică a academicianului Ion Simionescu. Vă iertăm dacă n-ați auzit de el, pentru că a trăit acum un secol și a fost expert în domenii de strictă specialitate: geologia și paleontologia. Profesor universitar la doar 27 de ani, rector al Universității ieșene, Simionescu este autorul primului și singurului până la această dată, „Tratat de geologie” a României și autorul volumului „Introducere în paleontologie”. Publicat în 1928, acest volum este în continuare baza cursurilor de profil din învățământul nostru superior. Deci, un om cu ștaif, un savant în toată puterea cuvântului. Doar că fiică-sa a făcut orice în viață, numai nu i-a călcat pe urme. De asta ați și auzit de ea, iar de academician, probabil că nu.
Conservatorul la Paris
Ieșeancă get-beget, Cecilia Maria Simionescu a dus o viață normală pentru o fată născută în 1900. A urmat o școală „de fete”, în care se făcea mai puțină carte, cât gospodărie. Existau manuale speciale care le învățau pe fete să țină casa, să facă mâncare, să scoată petele nasoale din cămașa bărbatului, să crească copii și să fie doamne în societate cu mijloace oricât de modeste. Cam ce vedeți azi prin ziare la rubrica „sfaturi de la bunica”. Bine, ulterior a primit cea mai aleasă educație cu putință, ca să fie demnă de tatăl profesor universitar. Știa la perfecție germana, franceza și engleza. A făcut Conservatorul la Paris și a avut aceeași profesoară de pian ca celebrul Dinu Lipatti. Pe urmă, s-a măritat, tot cu un bărbat cu ștaif: Mihai Zapan, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie organică. Dar Cecilia a rămas o femeie „de casă”, fără pretenții, trăind în umbra mult mai celebrilor în epocă, tată și soț. Cu toate acestea, pe ei îi mai cunosc doar specialiștii. Pe ea, toată lumea.
Succes teribil
Femeie la casa ei fiind, nemulțumită probabil de oferta de pe piață, Cecilia Zapan a scos propria carte de bucate, în 1936. Nu sub numele real, ci sub pseudonimul Sanda Marin, care a devenit de atunci etalonul gastronomiei noastre. Volumul a fost publicat în condiții pur americănești: la o editură cunoscută, cu o reclamă serioasă și prefațată de o celebritate recunoscută în domeniu. Editura era „Cartea Românească”, condusă pe atunci chiar de tatăl autoarei. Recenzorul era însuși Păstorel Teodoreanu, care i-a făcut o prefață splendidă, ilustrare a talentului său literar și a stomacului său de gurmand. Păstorel spunea că nu a cunoscut-o pe autoare înainte de a-i citi cartea. Poate așa a fost sau poate a vrut doar să-i pună o pilă „obiectivă”. Dar succesul volumului și faptul că este și acum cartea de bază a oricărei gospodine nu pot fi explicate doar prin faptul că tatăl a publicat cartea fetei la editura pe care o conducea și că Păstorel i-a făcut reclamă.
„Sandamarinul”
Iar succesul a fost incredibil. În primul an, a mai trebuit scoasă o ediție. În anul următor, a mai fost scoasă una, adăugită cu rețete pentru diabetici. În 1941, în plin război, au fost scoase trei ediții. Și tot așa. În primii 10 ani de la prima publicare, au fost scoase în total 15 ediții ale cărții de bucate. „Sandamarinul”, cum începea deja să fie cunoscut, a devenit un „best seller” neegalat. Până azi, au fost scoase 29 de ediții, inclusiv una în limba engleză. Evident, avem și noi acasă „sandamarinul” nostru: Editura Tehnică, 1969, cu peste 1.300 de rețete.
„Icre imitate”
Dacă cineva ar parcurge azi toate edițiile, ar vedea că acestea urmează practic traseul pe care l-a urmat și societatea românească. Cele mai spectaculoase ediții sunt primele. Ulterior, cartea a fost „adusă la zi”, prin dispariția unor rețete care erau prea cosmopolite pentru societatea comunistă sau care nu mai puteau fi făcute, din lipsă de ingrediente. Cum spunea redactorul ediției scoase la editura Humanitas, înainte de 1945 rețeta era „iei o găină grasă, o jumulești de pene…”, iar după 1945, rețeta devenise „iei o jumătate de pui…”. Sosul olandez devenise sos de unt, sosul franțuzesc – sos de făină cu unt, tortul Napoleon devenise tort marmorat, au apărut rețete de „icre imitate” și așa mai departe. Ne-am pus cândva în gând să facem, una câte una, toate rețetele Sandei Marin. Dar unde să mai găsești, chiar azi, cegă sau clapon?
