POGROMUL DIN 1941: istoria pe care n-avem voie s-o uităm. Niciodată!

Se spune că cine nu-și cunoaște istoria, riscă s-o repete. Că o fi într-adevăr așa sau nu, e greu de spus. Cert este că, într-adevăr, aceleași orori petrecute o dată s-au mai întâmplat și altă dată, poate din cauza faptului că lumea uitase. Sau dimpotrivă, tocmai pentru că nu uitase, a avut de unde să se inspire. În anii ’60, informațiile referitoare la lagărele de exterminare germane sau sovietice erau deja cunoscute pe scară largă. Totuși, astfel de lagăre au fost construite ulterior și în Cambodgia sau Coreea de Nord. Cunoașterea nu imunizează. Pe de altă parte, să ascunzi lucrurile sub preș e cea mai proastă variantă cu putință. Nu zice nimeni să te bați cu pumnul în piept de mândrie că bunicul tău a fost un ucigaș, dar nici să te faci că nu știi nimic nu e ok. Cel mai bine e, zicem noi, să spui că da, bunicul a fost un criminal, îți pare rău, dar asta nu înseamnă că tu însuți ești la fel. Iar faptele de care vom vorbi azi, petrecute în urmă cu mai bine de 70 de ani, intră tocmai în această categorie. Lucruri care s-au petrecut, de care nu putem fi mândri, dar pe care asumându-ni-le, nu le vom repeta. Evident, ne referim la Pogrom și la problema evreiască. Sau, mai exact, la problema noastră cu evreii.

Prejudecăți vechi
Românilor le place să se laude cu ospitalitatea, dar uită să spună că ea se referă doar la străini. Cu vecinul, inclusiv cu capra acestuia, avem mereu o problemă. Iar dacă acesta mai are și păcatul de a nu fi creștin-ortodox, devine suspect prin definiție. Avem o problemă cu evreii, cu țiganii, cu ungurii, cu papistașii și cine mai știe cu cine. În ce-i privește pe evrei, aceștia suferă de toate păcatele de care i-ar putea acuza mentalul colectiv: au altă religie, alte obiceiuri, alte ocupații față de populația majoritară, refuză să se amestece cu aceasta, arată altfel, se îmbracă diferit, și, în general, sunt altfel în numeroase privințe. Eminescu a consumat zeci de călimări înjurându-i pe arendașii și crâșmarii evrei. Că arendașul român jupuia și el 7 piei de pe țăran nu pare să fi observat. Iar dispariția crâșmelor ținute de evrei nu a rezolvat în niciun fel problema alcoolismului la sate. S-a deschis în loc o crâșmă ținută de un român.

Masacrul de la Dorohoi
Antisemitismul latent al românului mediu s-a accentuat între cele două războaie mondiale. Mulți dintre cei care au regizat revoluția bolșevică din Rusia erau evrei. Lenin însuși era evreu, deci legătura între comunism și evrei s-a făcut ușor. Pierderea Basarabiei în 1940 a accentuat sentimentul de frustrare pe care îl aveam față de evrei. Frustrare care trebuia să se descarce cumva. Prima oară, s-a descărcat la doar trei zile după retragerea trupelor românești din Basarabia, pe 1 iulie 1940, la Dorohoi. A fost primul pogrom grav din țara noastră, poate și din cauza evenimentelor ulterioare de la Iași. La Dorohoi, în timpul funeraliilor unui soldat evreu din armata română, ucis de ruși, evreii participanți au intrat în panică la auzul salvei de onoare, crezând că se trage în ei. Văzându-i fugind, aproape reflex soldații români au tras din nou, de data asta în plin. La gardul cimitirului au fost aliniați soldații de origine evreiască, fiind secerați cu mitraliera. Violențele s-au extins apoi în tot orașul, la ele participând și civili dornici de jaf. Numărul oficial al victimelor a fost de 53, din care 7 soldați evrei și trei copii, de 2, 6 și 7 ani. Neoficial, se avansează cifra de 160 sau chiar 200 de morți. Mulți dintre ei au fost schingiuți și maltratați sălbatic înainte de a fi jefuiți și uciși. A trebuit să intervină însuși generalul Constantin Sănătescu, comandantul Corpului 8 Armată, staționat la Dorohoi, pentru ca masacrul să înceteze.

Factorul declanșator
Un an mai târziu, trecerea trupelor române peste Prut, pentru eliberarea Basarabiei, a reprezentat, indirect, factorul declanșator al pogromului ieșean. Rușii au bombardat Iașul de două ori. Prima oară, pe 24 iunie, au vizat aerodromul, fără a face mare lucru. A doua oară, pe 26, au venit dinspre sud, ocolind antiaeriana noastră, concentrată în estul Iașului. Bombardamentul a fost haotic, dar a făcut 115 victime. Evreii au fost acuzați că au făcut semnale luminoase de pe acoperișuri, pentru ca sovieticii să știe unde să bombardeze. Era o acuză aberantă, mai ales că bombardamentele au avut loc ziua în amiaza mare, deci rușii nu aveau nevoie de semnalizare de la sol. Apoi, dintre cei 115 morți, 38 au fost evrei. O treime dintre morți, în condițiile în care evreii reprezentau o treime din populația orașului.

S-a acumulat tensiune
Deci, evreii nu au fost mai feriți de bombardament ca românii. Dar în starea de tensiune de atunci, puțini erau cei care mai gândeau logic. De fapt, era doar un pretext, dovedit și de faptul că încă de pe 22 iunie, în oraș fuseseră lipite afișe ce instigau la violență împotriva evreilor, iar pe 25 iunie, creștinilor li s-a cerut să deseneze cruci pe uși, iar tineri evrei au fost puși să sape gropi în cimitirul din Păcurari. Oficial gropile urmau să folosească drept adăposturi antiaeriane, dar e greu de crezut că în caz de bombardament, locuitorii din Păcurari ar fi fugit cale de un kilometru până în cimitirul evreiesc, pentru a se adăposti acolo. De fapt, pogromul era deja planificat.

Și-au săpat propria groapă
Pe 27 iunie, generalul Ion Antonescu a ordonat „curățirea Iașului de evrei”, ceea ce a și început să se întâmple. Mulți evrei, inclusiv femei și copii de țâță au fost escortați în pădurea Vulturi din comuna Popricani, puși să-și sape propria groapă comună și au fost executați. La pachet cu ei, era să fie împușcat și un țăran român. Fiind roșcovan, soldații au crezut că e evreu. A scăpat, iar în 2010 a fost unul dintre cei care au ajutat la redescoperirea gropii comune. Alți 4-500 de evrei, aduși din orașul basarabean Sculeni, au fost împușcați la Stânca Roznovanu. Cele două masacre au reprezentat însă doar începutul pentru ce s-a întâmplat la Iași.

Deznodământ tragic
Sute de bărbați evrei au fost escortați, cu lovituri de bâtă și de rangă la secțiile de poliție, pentru „verificarea” participării lor la comploturi pro-sovietice. Alții au venit de bunăvoie, după ce s-a răspândit zvonul că urmau să primească adeverințe că nu sunt bolșevici. Unii le-au primit, dar nu i-au ajutat la nimic. Au fost arestați din nou și duși la poliție. Cei mai mulți, la Chestura de pe actuala stradă Vasile Alecsandri, clădirea din spatele Stării Civile din prezent. Acolo, pe 29 iunie au fost înghesuiți vreo 3.500 de evrei. În urma lor, soldați acompaniați de bande de civili, jefuiau casele rămase în părăsire sau păzite doar de femei și copii. Pe treptele Chesturii a fost scoasă o mitralieră care i-a secerat pe evreii din curte. Istoricii menționează de câțiva care au reușit să sară gardul. Au fost prinși și uciși de ieșeni, unul dintre ei chiar la intrarea în cinematograful Trianon (Republica). Sute de alți evrei au fost uciși pe străzi sau în propriile lor case.

Trenurile morții
Când mitraliera a tăcut, supraviețuitorii, la care s-au adăugat coloane de evrei strânși din tot orașul, au fost duși la gară. Ținuți o vreme în zona parcării de azi, au fost apoi duși, în pas alergător, spre cele două trenuri de transport vite pregătite pentru ei. Aveau să fie celebrele „trenuri ale morții”. Teoretic, trenurile trebuiau să-i ducă până în lagărul de la Călărași. Care lagăr însă… pur și simplu nu exista, nefiind încă amenajat. Ca urmare, trenurile s-au plimbat pe calea ferată până spre Roman și înapoi, timp de 7 zile. În vagoanele ticsite cu câte 120-140 oameni, în căldura de sfârșit de iunie, fără apă și hrană, s-au petrecut scene teribile.

980 din 8.000
Când opreau în gări, norocoșii care se aflau lângă fereastră puteau spera să primească o cârpă îmbibată în apa vreunei bălți de la vreun român, plătind sume exorbitante. Ceilalți, nu puteau decât să sufere. Din cei 7-8.000 de evrei înghesuiți în cele două trenuri, au supraviețuit doar 1.700. La Podu Iloaiei au fost descărcate peste 1.200 de cadavre. Evreii din comună au fost obligați să le care până la cimitir, unde au fost azvârlite în gropi comune. La Târgu Frumos, Mircești sau Roman au fost descărcate alte cadavre. Sute de evrei din trenurile morții au ajuns până la urmă la Călărași, doar pentru a muri acolo de epuizare și sete. Alții au înnebunit din cauza suferinței. La Călărași, au fost ținuți o vreme într-un lagăr improvizat, până când primăria locală s-a săturat să mai cheltuiască pe mâncare și pază și i-a trimis înapoi la Iași. S-au întors 980, la sfârșitul lunii august.

4.000 sau 15.000 de morți?
Pe 1 iulie 1941, în Monitorul Oficial a fost publicat un comunicat care menționa executarea a 500 de „iudeo-comuniști” care ar fi tras focuri de armă asupra soldaților germani și români. Există un raport care menționează un atac împotriva Jandarmeriei, care își avea sediul în zona Arhivelor Naționale de azi. Jandarmii au tras ca la balamuc, ba au existat și vreo doi morți, împușcați din greșeală de propriii colegi. Nu a fost găsit niciun cadavru al vreunui atacator, iar zidurile Jandarmeriei au rămas intacte. Nicio urmă de glonț „iudeo-comunist”. La 1 septembrie 1941, într-o telegramă trimisă la Berlin, ambasadorul german în România aprecia la 4.000 numărul evreilor uciși la Iași. Un raport al Serviciului Special de Informații român din 1943 ridica cifra la 13.266. Ultima cifră, menționată în raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, este de 14.850 de victime. Aproape jumătate din populația evreiască a Iașului. A fost documentată prezența unor soldați germani în rândurile participanților la pogrom, dar inițiativa și conducerea operațiunii au fost, din păcate, ale noastre, iar majoritatea soldaților, ca și civilii participanți la jafuri și omoruri au fost români.

Palide consolări
După război, 57 de oameni au fost judecați în legătură cu Pogromul de la Iași: primarul, prefectul, patru militari, 21 de civili, 22 de gardieni și opt ofițeri. În majoritate, au primit pedepse cu închisoarea, unii fiind eliberați la amnistiile din 1950 și 1962-64. Tot după război, văduvele și orfanii celor morți au primit din partea statului pensii ca văduve și orfani de război, chiar dacă era vorba de morți civili. A fost modul în care statul român a înțeles să-și asume responsabilitatea pentru evenimentele din vara lui 1941.

Puțini oameni buni
Bun, dar nu au existat și oameni în acele zile sălbatice? Au fost, dar puțini. Directoarea Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici, a organizat distribuirea de apă și îngrijirea supraviețuitorilor din trenurile morții. A trebuit să fugă din oraș la București, pentru a scăpa de răzbunarea celor care o acuzau că este vândută „jidovilor”. În Iași, sunt cunoscuți trei astfel de eroi. Preotul Grigore Răzmeriță a fost împușcat pe Sărărie, pe când încerca să salveze câțiva evrei. Un inginer, Petru Naum a fost împușcat de un ofițer român pentru că a intervenit să salveze un evreu ce urma să fie omorât. Un strungar, Ioan Gheorghiu, a fost omorât de colegii săi ceferiști pe când încerca să salveze niște evrei pe strada Zugravi. Primarul orașului Hîrlău, Ion Agapie, a refuzat să execute ordinul primit, de evacuare a evreilor din localitate. A invocat faptul că s-ar fi produs o catastrofă economică: jumătate din locuitori erau evrei.