Când spui „New York”, gândul te duce pe loc la zgârie-norii centrului financiar mondial. Eventual, la turnurile gemene distruse în 2001, în timpul celui mai sălbatic și laș atac terorist cunoscut de umanitate. Ce este însă emblematic pentru metropola americană, cel mai mare oraș din Statele Unite, nu este One World Trade Center, clădirea construită în locul turnului nordic distrus în 2001, nici blocul de locuințe 432 Park Avenue, cea mai înaltă construcție cunoscută doar prin adresa sa poștală și nici măcar celebra Empire State Building, a doua cea mai înaltă clădire din emisfera vestică. Pentru New York, emblematic este Parcul Central, un dreptunghi înconjurat de zgârie-nori, în chiar inima centrului financiar Manhattan. A fost deschis publicului în 1876, pe când cea mai înaltă clădire din New York nu depășea zece etaje și a rămas sfânt pentru new-yorkezi. Nimeni nu a avut tupeul vreodată să rupă vreo bucățică din parc pentru a-și face vilă acolo. Despre ideea de Central Park în varianta bahluiană vom vorbi și noi în cele ce urmează.
Scurt istoric
Central Park nu este cel mai frumos parc al New York-ului. Nici măcar cel mai mare. De fapt, este abia al cincilea, cu toate cele 341 ha ale lui și este mai mare decât Vaticanul sau principatul Monaco. Dar îl vizitează anual peste 40 milioane de turiști, care ajung acolo fie și numai ca să vadă locul unde s-au turnat peste 230 de filme de-a lungul timpului, inclusiv „Singur Acasă 2” sau „The Fisher King”. Este principala atracție turistică a New York-ului, iar americanii, care respectă orice aduce bani, țin la el și nu au cutezat vreodată să se atingă de vreo palmă de pământ din parc.
Pădure plantată
De ce vorbim noi de Central Park și de New York? Apoi, pentru că așa ceva avem și noi, doar că nu băgăm de seamă. Vorbim de Grădina Botanică, plămânul verde al Iașului. A fost amenajată în 1963 pe un teren viran din dealul Copoului. La terenul inițial s-au adăugat treptat diverse alte parcele, ajungând la cele 80 ha actuale. În bună parte, grădina pare o pădure oarecare, pe jumătate sălbatică. Puțini știu că la origini, valea pe care a fost amenajată era un simplu tăpșan, cu arbori răzleți. Un fel de pășune comunală. Fiecare copac ce pare azi crescut de capul lui a fost de fapt plantat cu cap, pentru a ilustra o zonă climatică europeană. Cu greu poți găsi în toată Grădina Botanică vreun copac mai bătrân de 50 de ani.
Miză imobiliară fantastică
Și tocmai de faptul că puțini știu că fiecare paltin, ulm sau stejar din grădină își are rostul lui ne e și teamă. Când vorbești de 80 de hectare de teren, parcă nu te mai pui pentru o mie, două, de metri pătrați. Iar marea problemă a Grădinii Botanice este faptul că ea reprezintă o miză imobiliară fantastică. Are ghinionul de a se afla situată în cea mai verde și, implicit, cea mai râvnită zonă a Iașului. Cine nu ar vrea o casă într-un loc în care să poată respira aer curat? Deja Grădina este practic asediată. Comuniștii s-au mulțumit să construiască doar pe strada Dumbrava Roșie. Sunt și azi acolo vreo două blocuri pe care le știam pe când eram copii ca „blocurile securiștilor”. Nu oricine primea repartiție acolo, iar porecla dată de localnicii mai vechi nu le-a fost dată degeaba. Pe celelalte două laturi ale sale, triunghiul imaginar al Grădinii Botanice se învecina cu terenuri ale Cooperativei Agricole de Producție Rediu și ale Întreprinderii Agricole de Stat „Copou”: pășune, respectiv vii și livezi. Dacă n-ar fi fost un gard subțire de sârmă, nu-ți dădeai seama când ieșeai din grădină și când intrai în IAS. Tocmai această zonă, cuprinsă între Copou și Păcurari, este ultima resursă funciară a imobiliarilor ieșeni.
Risc mare
Când eram copii, acolo era tăpșan. Mergeam pe toloacă cu gașca, să ne jucăm de-a războiul. Puteai să te pierzi prin haldani și buruieni înalte cât statul de om. Via IAS-ului nu ajungea până acolo. Din Păcurari și hăt, până dincolo de lacul „Partid” nu era decât câmp. După 1990, acolo au început să se înalțe vile individuale. Apoi, ansambluri de vile. Apoi, blocuri. Iar marele pericol pentru Grădină stă tocmai aici. Înspre Păcurari, noul PUG prevede construcții cu maxim trei etaje. Pe măsură ce urci spre Copou, regimul se schimbă și sunt prevăzute blocuri cu minim patru etaje și fără o limită maximă. Numai mâine nu-i poimâine și ne vom trezi că privind dinspre lacul din Grădină, vom vedea blocuri pe culmea dealului.
Singura zonă încă virgină
Grădina are două călcâie ale lui Ahile. Unul este felul în care a fost realizată. La terenuri ale statului au fost adăugate terenuri confiscate de la localnicii din Rediu și din fostul sat Munteni. Iar aceștia au început să și le ia înapoi. Cu greu, pentru că Universitatea „Al.I. Cuza” luptă pentru fiecare palmă de pământ, dar pe marginile Grădinii deja s-au făcut retrocedări. Iar oamenii nu-și iau terenul înapoi pentru a pune păpușoi, ci pentru a vinde cui dă mai mult. Al doilea călcâi al lui Ahile este strada Podgoriilor, din chiar inima Grădinii Botanice. A fost cruțată în perioada comunistă, iar câțiva oameni au scăpat fără a li se demola casele, doar cu grădinile confiscate. Nu știm de ce s-a întâmplat așa, dar s-a întâmplat. Și oricând se poate întâmpla ca terenurile retrocedate proprietarilor din Grădină să intre pe mâna vreunui investitor imobiliar dornic să construiască un bloc. S-ar găsi destui care să dea 200.000 de euro pentru un apartament de lux în singura zonă încă virgină a Iașului.