De câte ori are loc o catastrofă sau măcar un eveniment nefericit mai de amploare, autoritățile noastre par să se trezească din somn. Imediat apar strategii, planuri, proiecte, se lansează dezbateri publice intense și se pune țara la cale. Că de cele mai multe ori nu se întâmplă nimic mai departe, e deja un loc comun. De fapt, de păcatul ăsta suferim și noi, ca să fim sinceri. Furtuna și ninsoarea de săptămâna trecută ne-au adus aminte de Copou. Am ajuns prin zonă întâmplător, la o zi după ce se liniștise vremea și nu ne-a venit a crede cum arată. Copaci rupți de greutatea zăpezii, unii prăbușiți de-a dreptul, cu tot cu rădăcini, o cracă a Teiului lui Eminescu ruptă și tot așa. Ne-a mirat că nu am văzut niciun camion cu angajați ai municipalității care să încarce resturile vegetale, dar ne-am gândit că probabil aceștia sunt ocupați prin alte zone ale orașului. Dincolo de asta, totuși, ce facem cu Copoul nostru? Cu emblema Iașului. parcul Copou? Ne mulțumim să adunăm crăcile rupte și mai punem din când în când o floare?
Neschimbat de 180 de ani
După cum bine știm cu toții, Copou este cel mai vechi parc din țară. Din Vechiul Regat, cel puțin. A fost amenajat ca grădină publică în 1833, pe vremea lui Mihalache Vodă Sturdza, cu 14 ani înaintea cunoscutului Cișmigiu bucureștean. Adăpostește cel mai vechi monument de for public din România, Obeliscul Leilor, de care am avut recent ocazia să vorbim. Iar timp de 180 de ani, parcul a rămas practic la fel. Nici măcar aleile lui nu au fost redesenate. Intrarea e aceeași, aleea centrală e tot aia și arată precum arăta dintotdeauna. E drept, pe vremuri, intrarea se afla față în față cu intrarea în hipodromul aflat sub actualul Liceu „Garabet Ibrăileanu”, ceea ce era cu totul altceva, urbanistic vorbind.
Nicio mutare
Acum vreo trei ani, s-a lansat ca idee propunerea de reabilitare a parcului Copou. Prin 2015 s-a făcut chiar și un proiect în acest sens, plătit de Primărie. Nu se punea problema unor schimbări radicale. Parcul Copou e unul dintre ultimele colțuri ale vechiului Iași rămase întregi și ar fi un adevărat sacrilegiu să fie „modernizat”. Ideea adusă în discuție atunci era de salvare a patrimoniului vegetal al parcului, punerea în evidență a Obeliscului, amenajarea aleii centrale și a unor alei tematice sau refacerea foișorului și folosirea lui pentru evenimente culturale. În fond, primul element amenajat în Grădina Copou la 1833 a fost tocmai foișorul. Pentru proiect se dorea obținerea de fonduri europene. Cum n-ați mai auzit dumneavoastră nimic de el, așa n-am mai auzit nici noi. Mai ținem totuși minte că oficialii Primăriei spuneau că dacă nu se pot obține bani europeni, sunt dispuși să deschidă pușculița de la Palatul Roznovanu. Anul acesta, bugetul a fost deja aprobat, deci nu se poate începe nimic. Dar niște idei tot se pot creiona, pentru anul viitor.
Parcuri de buzunar
Firește, Copoul nu este nici Central Park-ul din New York, nici Hyde Park-ul londonez. În fond, are doar vreo 10 hectare, la jumătate din cât avea acum 100 de ani. Hyde Park are 140 ha, iar Central Park are 315 ha, ambele fiind mai mari chiar și decât grădina noastră botanică. Nu poți transforma Copoul într-o zonă urbană „sălbatică”, deși ar fi frumos, pentru că pur și simplu nu ai spațiul necesar. Se poate însă folosi din plin experiența altora în gestionarea micilor colțuri neocupate de beton din orașele lor. Și ne referim la așa-numitele „pocket parks”, parcurile de buzunar.
Un colțișor
Unul din cele mai cunoscute astfel de parcuri este Greenacre Park, din New York. Are doar 40 de metri lungime și vreo 20 lățime, cam cât spațiul verde dintre două blocuri, dar dă impresia unui teren mult mai mare. Într-o latură, e mărginit de o cascadă artificială îmbrăcată în iederă și umbrită de glădițe. Între ea și stradă, o mică terasă cu scaune și mese, pe lângă care curge un pârâu, la fel de artificial ca și cascada. Nimic mai simplu să fie realizat un astfel de colț și în Parcul Copou, de exemplu pentru a masca turnul de parașutism.
Variantă inedită
Franklin Street Park, din Cambridge, Massachusetts a fost amenajat prin 2003, pe o platformă de beton de 410 mp. Genul acela de spațiu urban ca și abandonat. Pe acel pătrățel de beton au încăput însă copaci, bănci, alei, o fântână arteziană și o poartă de granit. Reprezentativ pentru acest părculeț este zidul scund din granit care îl înconjoară, fără a-l ascunde. Rupe parcul de spațiul urban din jur, dând impresia unei oaze în deșert. O astfel de amenajare ar putea masca parțial monstruozitatea de Casă a Culturii din parcul Copou. Sau măcar toaleta publică din spatele acesteia.
Cu tematică
Parcul Castanilor din Philadelphia sau, pe numele lui oficial Parcul John F. Collins este și el tot un colțișor de vreo 400 mp între blocuri, înconjurat de un gard din nuiele împletite. Aici și-au găsit locul copaci ai lui Iuda, un fel de merișor, corn, arțari, pecani și încă alți arbori. Sunt copaci banali, în fond, pe care îi găsim împrăștiați și prin Grădina Botanică. Doar că aici sunt grupați. Iar rezultatul este spectaculos. La urma urmei, chiar într-un oraș aglomerat, supraîncărcat de beton și sticlă poți amenaja un colț care să reprezinte o oază de liniște și verdeață. Darămite într-un loc precum Copoul. Aici ai avea loc de zeci de parcuri într-unul singur.
