Am mai avut noi ocazia, de-a lungul timpului, să vorbim cu domniile voastre despre unele clădiri emblematice ale „dulcelui târg”. Nu există ieșean să nu le cunoască și să nu fi postat vreodată pe Facebook măcar o fotografie a vreuneia. Pe vremuri, le vedeai obligatoriu pe cărțile poștale dedicate Iașului. Puțini știu că majoritatea acestora se datorează unui singur om. Politician, firește, dar a trăit pe vremea în care politicienii își mai țineau promisiunile.
Context istoric
Prințul Carol a ajuns domnitor al României într-o perioadă deosebit de tulbure. Abdicarea lui Cuza făcuse ca naționalismul moldovean să renască. Politica lui Cuza, care concentrase toată viața politică și economică a tinerei Românii în București dusese la o prăbușire economică a Moldovei și a Iașului. De aici, resentimentul adânc al ieșeanului față de bucureștean, resentiment care trăiește și azi. În aprilie 1866, puțin a lipsit ca Unirea să nu fie anulată de mișcarea separatistă ieșeană. Răscoala ieșenilor, conduși de mitropolitul Calinic Miclescu și printre care s-a aflat și Ion Creangă, a fost înăbușită cu greu de trupele muntene trimise aici. Carol a ajuns domn exact în acest context. În capul lui se spărgeau greșelile lui Cuza și lui îi revenea obligația de a le drege. Ca prinț și apoi ca rege, compensarea Iașului pentru enormul său sacrificiu făcut pe altarul Unirii a fost proiectul personal al lui Carol. L-a urmărit cu atenție și perseverență tipic nemțească pe parcursul a 48 de ani de domnie. Nu tot ce a planificat Carol s-a și realizat. Dar cea mai mare parte a Iașului vechi cu care ne mândrim azi i se datorează direct și personal. Printre proiectele demarate de Carol pentru Iași s-a numărat și clădirea de care vom vorbi azi: Palatul Universitar.
Primele structuri
Ca loc în care funcționa cea mai veche universitate din țară, Iașul se afla în postura ingrată de a nu avea un sediu pentru ea. Prima instituție de învățământ superior din Iași, Academia Mihăileană, avea un sediu modest, peste drum de actualul Liceu Național. Făcuse și Mihalache Vodă Sturdza ce putuse și ce fusese nevoie pentru o instituție nu prea mare, în fond. Prima universitate, cea fondată de Cuza la 1860, fusese și ea un așezământ modest, cu doar trei facultăți, care încăpeau fără probleme în casele Callimachi. Pe vremea lui Carol însă, universitatea își dublase numărul de facultăți, iar cel al studenților crescuse exponențial. O universitate „ca lumea” se făcea necesară.
Caseta personală a regelui
Iar momentul ideal nu putea fi altul decât al unei aniversări. Știți și dumneavoastră câte panglici s-au tăiat în 2018, când s-au împlinit 100 de ani de la Marea Unire. Nici înainte vreme, lucrurile nu stăteau altfel. Iar anul 1896 reprezenta o dublă aniversare: 30 de ani de domnie a lui Carol I și 15 ani de la proclamarea României ca Regat. Ocazia perfecta. Și așa, spre „a doua capitală” au început să curgă bani. Parte de la bugetul național, parte din caseta personală a regelui. Palatul Universitar de azi face parte dintr-o triadă de investiții edilitare a căror panglică trebuia tăiată până în 1896.
„Negruzzi”, Teatrul și Universitatea
Prima panglică a fost cea a Liceului Internat, „Negruzzi” de azi, deschis în octombrie 1895. A doua, cea a Teatrului Național, inaugurat pe 1 decembrie 1896. Universitatea a avut ghinion. Trebuia terminată în doi ani, obiectiv fantastic chiar și azi, dacă te gândești la proporțiile clădirii și la faptul că nu e un calapod de beton, ci o operă de artă. A fost terminată în patru ani, fiind deschisă în 1897. A ratat dubla aniversare regală, dar asta nu prea mai contează acum. S-ar putea ca regale Carol I, prezent la inaugurare, să fi mormăit ceva în barbă la adresa constructorilor care i-au stricat jubileul, dar oftica regală nu ne interesează.
Arhitect elvețian
Spuneam că Palatul Universitar a fost proiectul personal al regelui. Faptul a fost clar de la bun început. Piatra de temelie a construcției a fost pusă, în mai 1893, de însuși moștenitorul coroanei, prințul Ferdinand, însoțit de principesa Maria. Iar dacă te uiți la lista numelor care semnează alături de Ferdinand actul fondator, parcă ajungi la gândurile lui Eminescu, care deplângea dispariția marilor înaintași. Îi regăsim acolo pe Vasile Pogor, care era primarul Iașului, pe rectorul universității, matematicianul Neculai Culianu, primul dintr-un lung șir de profesori universitari ieșeni cu acest nume, pe Lascăr Catargi, pe Titu Maiorescu sau pe ministrul instrucțiunii publice Tache Ionescu. Firește, nu putea lipsi numele arhitectului elvețian Louis Blanc, căruia i-a fost încredințat proiectul.
Îmbinare de stiluri
Stilul adoptat de Louis Blanc pentru clădire a fost unul la modă pe atunci, des întâlnit în arhitectura franceză a epocii. Era un amestec între stilul clasic și baroc, rezultând o îmbinare fericită a colonadelor specific vechilor temple grecești cu ornamentele spectaculoase ale barocului.
Pe locul teatrului ars
Amplasamentul clădirii a pus serioase probleme tehnice, versantul Copoului nefiind chiar cea mai potrivită zonă pentru construcții monumentale de o asemenea anvergură. S-a voit însă a se edifica acolo Universitatea din motivații simbolice. Ulița Podul Verde devenise strada Carol, iar universitatea se construia pe banii lui. În plus, acolo funcționase vechiul Teatru Mare, mistuit de flăcări în marele incendiu ce pustiise Iașul în 1888. La 1893, încă se mai vedeau ruinele înnegrite de fum ale teatrului. Universitatea era menită să șteargă din amintirea ieșenilor gândurile negre provocate de incendiu. Și nu s-ar putea spune că nu a reușit. Câți mai știu că acolo a funcționat teatrul?
Cu uzină electrică
Construirea noii universități a prilejuit și inovații tehnice. Vechiul Teatru Mare, construit din lemn, luase foc din cauza lumânărilor. Acestea au fost interzise practic în universitate. S-a construit special pentru alimentarea Universității o uzină electrică. Pentru iluminatul exterior, s-a construit un candelabru special, dispărut din nefericire între timp. Pentru alte necesități s-a construit turnul de apă care există și azi.
Aproape distrus de bombardamente
Extins în anii ’30, pe vremea altui rege care a sprijinit cu fonduri serioase cultura, Carol al II-lea, Palatul Universitar era să-și găsească sfârșitul la nici 50 de ani de la inaugurare. Bombardat cu sălbăticie de aviația sovietică în 1944, palatul a fost aproape complet ruinat. S-a pus chiar problema demolării. Din fericire, chiar printre comuniști s-au găsit totuși oameni cu respect față de realizările înaintașilor. Palatul Universității a fost una din puținele construcții ale vechiului Iași menajate de comuniști. Cât au putut și ei, pentru că au găsit de cuviință să instaleze pe cornișa clădirii niște statui odioase, cu oțelari, muncitoare și alte ciudățenii. Au fost date jos pe la începutul anilor 2000, singura modificare adusă de atunci clădirii fiind instalarea celor doi lei sculptați de Constantin Crengăniș.