Palatul Callimachi: cum fugeau studenții din amfiteatru direct în hrubele de la Bolta Rece

Se spune despre Iașul nostru că este un oraș veșnic tânăr. Așa și este, deși a împlinit deja 600 de ani. Și nu e tânăr doar prin prisma zecilor de mii de studenți și studente ce-l umplu în fiecare an. Din păcate, am spune noi, e tânăr și prin faptul că valurile timpului au lăsat întregi doar puține urme ale Iașului de odinioară. Dacă ar fi să demolăm, imaginar, toate clădirile mai noi de două secole, am constata că nu mai rămâne mare lucru. De fapt, Iașul ar semăna cu un pustiu din care răsar, ici și colo, oaze de istorie. Au rămas foarte puține locuri în care vântul mai ține minte cum sufla odată prin rochiile de mătase și pe sub malacoavele de atlaz, făcându-le să foșnească. Despre un astfel de loc, în care densitatea istoriei pe centimetru cub de piatră ne depășește orice posibilitate de calcul, vom vorbi și noi astăzi.

Palatul de la UMF
Despre Palatul Callimachi sau Poarta Nădejdii, puțini au auzit, dar nu credem că există ieșean să nu le fi văzut vreodată, măcar în treacăt. E vorba despre corpul central al sediului Universității de Medicină și Farmacie și de arcul de piatră de la intrare. Nimeni nu știe cu certitudine cine le-a ridicat. Se știe că au fost construite după 1756 și înainte de 1791, dar cam atât. Unii spun că palatul ar fi fost construit de hatmanul Costache Ghica, pârcălab al Sucevei, care-și avea aici curțile boierești din capitală. Alții, că le-a ridicat vistiernicul Matei Cantacuzino, care i le-a vândut în 1792 hatmanului pomenit. Cert e că la 1791 aici avea să locuiască o vreme cneazul Grigori Potemkin, favoritul țarinei Ecaterina cea Mare. Aceste case aveau să devină palat domnesc în vremea unuia dintre mulții domni fanarioți ai Moldovei, Alexandru Callimachi, la 1795.

A crescut vădrăritul, impozitul pe vin
Avea deja aproape 60 de ani când a ajuns domn și a fost un conducător blând, înțelept, liniștit și așezat. Așa de liniștit, că și turcii au uitat de el și nu l-au mazilit după doi-trei ani, cum le era obiceiul. A trebuit să ceară el, de trei ori, să fie mazilit, pentru a fi în sfârșit retras de pe tron în 1799 și a se întoarce la Constantinopol, unde avea să moară 22 de ani mai târziu. Moldovenii îl țin minte pentru că a crescut vădrăritul, impozitul pe vin, ca să aibă cu ce astâmpăra setea de bani a turcilor. Toate ca toate, dar nu te lega de vinul moldovenilor, că o să te țină minte. A, și mai e ceva: osemintele sale au fost aduse și îngropate la mănăstirea Putna. De la acest domn efemer își trage numele Palatul Callimachi. Și tot de la el a rămas și numele arcului de piatră de la intrare. Inițial, palatul era înconjurat de un zid de piatră, ca cel al Goliei, dar fără turnuri. Avea să fie demolat în 1912, cu tot cu „poarta mare”, aflată la mică distanță, în dreptul intrării în palat. Prin poarta mare intrau domnul și oaspeții lui. În dreptul celei mici se adunau țăranii și târgoveții veniți cu jalbe. Câte unul era primit, după ce dădea peșcheșul cuvenit străjerilor porții. De aici și numele de „Poarta Nădejdii”. Stăteai acolo și nădăjduiai să te primească domnul.

De la unul la altul
După mazilirea lui Callimachi, palatul a fost cumpărat în 1806 de vistiernicul Iordache Balș, cel care a construit și actualul sediu al Universității de Arte de pe Cuza Vodă. Era unul dintre cei mai bogați oameni din Moldova de atunci. Deh, era vistiernic și avea toți banii țării pe mână. Strângea birurile, plătea haraciul către turci și cheltuielile domniei. Ce rămânea în plus, al lui era. Dacă nu strângea destul, venea cu bani de-acasă, dar asta nu se întâmpla prea des. Balș n-a ținut nici el palatul prea mult. I l-a vândut lui Alecu Rosetti-Roznovanu, cel în a cărui casă își are azi sediul Primăria. Nevastă-sa, Ruxanda, se trăgea din stirpea lui Alexandru Callimachi, deci poate că a cumpărat palatul ca să-i facă ei o bucurie.

Aici s-a ținut Bacalaureat
Sau poate nu, pentru că rămasă văduvă, Ruxanda a vândut palatul administrației principatului moldovean, la începutul domniei lui Cuza. Iar din acest moment a început istoria academică a clădirii. Aici s-au ținut, multă vreme, examenele de bacalaureat pentru elevii tuturor liceelor din Moldova. În două sesiuni, în iunie și în septembrie. De unde altundeva credeați că provine calendarul de azi al examenelor naționale?

Sediul primei universități
Tocmai pentru că avea deja o utilizare academică, palatul Callimachi a devenit, la 1860, sediul firesc al primei universități din România de atunci. Aici avea să funcționeze, timp de 37 de ani, cele patru facultăți ale universității ieșene, cele de drept, de științe inginerești, de filosofie și teologie. E drept, la un moment dat, în 1864, s-a propus ca Teologia să fie înlocuită cu Medicina, mai în spiritul timpului, dar nu s-a aprobat. Medicina avea să fie înființată abia în 1879 și să rămână acolo. Celelalte facultăți au plecat în 1897 când, cu banii regelui Carol, a fost construit Palatul universitar din Copou.

Ani tumultuoși
De acești 37 de ani se leagă cele mai frumoase din cele mai de nepovestit istorisiri ale universității ieșene. Studențimea ieșeană devenise subiect de scandal pe la 1880. Puțin a lipsit ca bărbile bătrânilor boieri să nu ducă la desființarea cu totul a universității, care afecta morala publică. Studenții erau tineri, iar tinerii… mă rog, înțelegeți dumneavoastră. Ca tinerii.

Din amfiteatru direct la Bolta Rece
Hanul Buhăescu, rămas din fericire în picioare, deși nicio plăcuță memorială nu mai amintește de el, unde acum funcționează tot soiul de localuri cu profil libanez sau arab, era locul unde se caza majoritatea studenților. Era și obiceiul studenților de a chiuli de la ore pentru a bea la Bolta Rece. Și chiuleau „la meserie”, cum s-ar zice. Când venea profu’ la ore, amfiteatrul era plin. Pe parcursul orei însă, amfiteatrul se golea treptat, deși ușa rămânea închisă. Explicația e simplă. Amfiteatrul cel mare, amenajat la parter, comunica cu hrubele vechiului palat. Ridicai o trapă, coborai și, mergând prin spatele hanului Buhăescu, ieșeai în hrubele Boltei Reci. Beai acolo și te întorceai la cursuri pe același drum. Iar când profesorul făcea al doilea apel al catalogului, la sfârșitul orei, erai acolo.

Extinderea
La un pas de desființare în 1884, facultatea ieșeană de medicină a devenit treptat parte integrantă din peisajul universitar ieșean. Și s-a integrat atât de bine în acest peisaj, încât la începutul secolului XX, spațiul disponibil era deja prea mic. Așa că, de la 1912 a început extinderea. Atunci s-au construit corpurile care încadrează din spate și din lateral vechiul palat Callimachi și tot atunci a fost demolat zidul împrejmuitor.

Incendiu puternic
Atunci poate a încetat și fuga studenților prin hrube. Iar dacă nu chiar atunci, în 1922, când facultatea de medicină a suferit un puternic incendiu, unul dintre multele ce au lovit Iașul de-a lungul istoriei sale și aproape că a fost reconstruită din temelii. De atunci încoace, palatul Callimachi s-a liniștit și a devenit o instituție academică precum multe altele. Dar ceva din nebunia acelor ani încă se mai aude pe holurile Universității ieșene de Medicină și Farmacie.