Regizorul Ovidiu Lazăr a împlinit 30 de ani de când montează spectacole pe scena Teatrului Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Fost student al actualului director al Teatrului, Cristian Hadji – Culea, regizorul Ovidiu Lazăr şi-a început cariera cu O noapte furtunoasă, fapt care nu l-a împiedicat să aibă o evoluţie calmă, ferită de scandalurile şi săpăturile atât de specifice breslei artistice. Fire poetică, Ovidiu Lazăr are drept motto expresia: “Fără Teatru, viaţa este ca cerul fără stele!“, deviză care ne aduce aminte de celebra frază din Secretul lui Bachus, „Fără poezie, viaţa e pustiu!”. Mai multe despre trăirile şi frământările regizorului de la Naţionalul ieşean, am aflat din jurnalul său personal.
– Traversez o perioadă dificilă din punct de vedere inspiraţional. Vacanţa de vară nu m-a ajutat cu nimic, dimpotrivă. Am crezut că în astea trei luni de relaş voi fi inundat de idei, de proiecte, de revelaţii artistice. Nimic. Poate că de vină or fi fost şi căldurile alea insuportabile de prin august, dar, totuşi, oricât aş încerca să-mi găsesc circumstanţe atenuante, nu pot da vina pe buletinul meteo. La un moment dat, sătul de atâta inactivitate şi sterilitate creativă, mă gândeam să vin în curtea Teatrului şi să mai strâng gunoaiele de pe acolo. Simţeam nevoia de a gusta şi simţi, olfactiv chiar, cruda realitate a vieţii artistice ieşene. La urma urmei, tot am montat piesa aia a lui Călin Ciobotari, „Iov şi salubrizarea”. Ei, acum aş fi avut ocazia să realizez o versiune în aer liber. Dar nici de asta nu m-am ţinut. Sincer, mi-a fost teamă să nu găsesc prin cotloanele Teatrului ceva în genul “Culoarului cu şoareci”, piesa lui Breban montată de mine prin 93. Oricum, văd că între timp problema s-a rezolvat, iar spaţiul verde din jurul clădirii Teatrului a redevenit, într-adevăr, verde. Om fi noi oameni de scenă, dar parcă prea ne dădeam în spectacol cu mizeria aia. Mai rămâne să mai facem curăţenie prin repertoriul nostru. Partea proastă e că, deocamdată, nu avem nici o premieră în stagiunea asta. Mergem în continuare pe spectacolele vechi, dar măcar ele sunt verificate la public. Totuşi, sper n-om fi noi chiar „Proştii sub clar de lună”, să nu fim în stare de nici o premieră. Nu de alta, dar nici colegii de la Operă nu stau mai bine. Ia, hai să mă pun pe treabă, să las nostalgiile verii şi să încep un nou proiect. Anul ăsta împlinesc trei decenii de activitate la Iaşi, aşa că trebuie să fac ceva aniversar. Cred că deja am şi titlul piesei: „Lazăre, ridică-te şi umblă!”