Una dintre frumoasele supranume pe care le-a primit Iașul nostru de-a lungul timpului a fost și este în continuare, „orașul marilor iubiri”. Nu știm cine a scornit-o și la ce s-a gândit anume. Poate la arhi-cunoscuta poveste de dragoste dintre poetul național și Veronica Micle. Poate la propria sa iubire din tinerețe. Cert este că omul avea dreptate. E ceva în aerul orașului nostru, în această Florență a orientului, cum spunea Iorga, care îndeamnă la dragoste. Anul ăsta se împlinesc 185 de ani de la inaugurarea Parcului Copou. Și probabil că de atunci încoace nu a existat nicio iubire care să nu-și fi consumat începuturile prin îndelungi plimbări pe aleile sale. Despre câteva dintre aceste iubiri vom vorbi și noi în rândurile care urmează. Pe unele le știți, pentru că au intrat în istoria noastră mai ceva ca bătălia de la Podu Înalt sau ca pădurea de țepe a lui Vlad Țepeș. De altele poate veți auzi acum pentru prima oară. În schimb, despre protagoniștii lor ați auzit cu siguranță.
O iubire tumultuoasă
Nu vom povesti multe despre iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle. Am mai avut ocazia să vorbim despre ea și de altfel o știți prea bine. A fost o poveste clasică de iubire între o fată, căsătorită la 14 ani cu un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă, și un tânăr poet de vârsta ei. Ce fată nu-l iubește pe cel care-i scrie poezii? O iubire tumultuoasă, cu scene de gelozie care dacă ar fi avut loc între alți oameni, ar fi avut un final demn de știrile de la ora 5. O iubire în care farmecele tinerei Veronica Micle erau asaltate în același timp de ardoarea lui Eminescu și de sângele fierbinte al lui Ioan Luca Caragiale. Cei doi, Eminescu și Caragiale s-au urât toată viața tocmai pentru că Veronica îi accepta în iatacul ei pe amândoi. Erau cam de-o vârstă. Ce a reținut totuși istoria galantă a literaturii noastre a fost faptul că Veronica l-a iubit totuși mai mult pe Eminescu.
Discreție totală
La două săptămâni după moartea poetului, Veronica Micle s-a retras la Văratec. Era văduvă, cele două fete erau deja mari și măritate, iar marea sa iubire murise. Nu mai avea ce împărți cu lumea. Retragerea la Văratec nu era însă o soluție pentru o inimă fierbinte ca cea a Veronicăi. Nu l-a putut înlocui pe Eminescu cu Dumnezeu, așa că la doar două luni și jumătate de la moartea poetului, a murit și Veronica. S-a sinucis cu arsenic. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost de disperare, îndreptate tocmai împotriva zeului către care încercase să se întoarcă: „Un amant am avut și eu, și pe acela mi l-a luat Dumnezeu!”. Taussig, medicul care a îngrijit-o în ultimele sale clipe, a fost de-o eleganță rară. A scris în certificatul de deces că moartea Veronicăi s-ar fi datorat unei „congestii cerebrale”, fiind deci moarte naturală. Ca urmare, Veronica a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii, sub un brad, unde odihnește și azi. Asta, pentru că și egumenii de la Văratec au fost eleganți. Deși toată lumea știa încă din 1889 că Veronica Micle și-a luat singură viața, s-au făcut că nu aud și au lăsat-o să-și doarmă somnul de veci în cimitirul mănăstirii, cinste care nu s-a mai acordat niciodată altei sinugicașe.
Foarte diferiți
Un sfat demn de urmat de oricine își înșală nevasta este acela ca amanta să aibă același nume cu soția legitimă. Dacă te gândești la amantă atunci când stai de vorbă cu nevasta, măcar nu riști să le încurci numele. E drept, dacă pe nevastă o cheamă Sevastița sau Evghenia, e mai greu. Nu știm dacă Alexandru Ioan Cuza s-a ghidat după principiul ăsta, dar așa s-a nimerit. Cuza se căsătorise încă din 1844, pe când avea 21 de ani, cu Elena Rosetti-Solescu, care avea pe atunci 19 ani. Greu puteai găsi oameni mai diferiți. Ea, de o frumusețe severă, ca să nu spunem urâtă de-a binelea, provenită dintr-o familie de vechi boieri, bogată, elegantă și sobră, pătrunsă de vechimea familiei și de datoriile pe care acest statut le implică. El, un pârlit de ofițer, boier de dată recentă, care rămânea lefter la trei zile după încasarea soldei, dar un bărbat frumos și curtat. Nu știm câte femei i-au căzut la picioare, dar probabil că numai numele lor ar umple un caiet studențesc scris mărunt.
Mamă de viitor rege
Printre cuceririle viitorului domn al Unirii s-a numărat și prințesa Elena Maria Obrenovici, fiica unuia dintre cei mai antiunioniști boieri din Moldova, Costin Catargi. Cu trei ani mai în vârstă decât Elena Cuza, Elena Maria Catargi se căsătorise de tânără cu un general sârb care a avut gentilețea să o lase văduvă în scurt timp, nu înainte de a-i dărui un fiu. S-a recăsătorit cu prințul Miloș Obrenovici, cu care a mai avut un fiu, Milan, care avea să devină prinț și rege al Serbiei. Ca un mic amănunt, viitorul rege al Serbiei s-a născut în Moldova, la Mărășești. Relația dintre Maria și Miloș a fost rece de la bun început, așa că la un an de la nașterea lui Milan, cei doi s-au despărțit. În 1855, Maria Obrenovici își etala rara sa frumusețe în saloanele ieșene. Aici a remarcat-o Cuza. Și invers. Probabil că după 11 ani de căsnicie, Cuza era de-acum plictisit de nevastă, deși Elena era cu trei ani mai tânără decât Maria.
Implicată în politică
În scurt timp, relația dintre Maria Obrenovici și Cuza a devenit de notorietate publică. Principiile severe ale soției legitime și modestia sa au făcut-o să închidă ochii și să-și lase soțul să-și facă de cap. Maria Obrenovici era o femeie înfiptă, hotărâtă și puternic implicată în politică, potrivindu-se la perfecție cu Alexandru Ioan Cuza. În epocă, se spunea despre Maria că e spion rus. Ce se știe e că a fost folosită de Cuza nu doar ca amantă, ci și drept curier diplomatic, ducând scrisorile domnitorului către împăratul Napoleon al III-lea al Franței. Maria ținea legătura cu cercurile antiunioniste din Moldova, așa că domnitorul Cuza era perfect informat cu privire la activitatea acestora. Maria a divorțat abia în 1859, după ce Cuza a devenit domnitor. Din acel moment, relația dintre cei doi a fost aproape oficială.
S-a sinucis
Maria s-a mutat la palat, în timp ce soția legitimă a lui Cuza s-a retras la moșia de la Solești-Vaslui. Maria i-a dăruit lui Cuza doi fii, ambii murind de tineri. Și i-a rămas aproape până la sfârșit. Întâi, până la sfârșitul domniei. Pe 11 februarie, când Cuza a fost forțat să abdice, complotiștii s-au asigurat că Maria se află în patul lui. Asta, ca să fie siguri că-l compromit definitiv. Pe urmă, până la sfârșitul vieții lui Cuza, în exilul din Germania. Maria Obrenovici nu i-a supraviețuit mult lui Cuza. A murit în 1876, la Dresda. S-a sinucis, după ce a aflat că are cancer. V-am spune, dar nu știm, ce diagnostic oficial i s-a trecut în certificatul de deces. Poate tot „congestive cerebrală”, pentru că Maria Obrenovici este înmormântată în cimitirul Eternitatea, la un rând de morminte distanță de aleea de intrare. O cruce mică, de nici un metru înălțime, înfiptă în pământ, la căpătâiul unui mormânt fără cavou, fără niciun fel de decorațiuni. Pe ea, scrie simplu „Maria Obrenovici”.
Craiul Kogălniceanu
Cuza nu i-a fost credincios nici amantei, după cum nu i-a fost credincios nici soției. De fapt, se spune că umbla dintr-un bordel într-altul, împreună cu Mihail Kogălniceanu, alt craidon celebru în Iașul de-altădată. Kogălniceanu era de părere, încă din tinerețe, că femeia este o „ființă gingașă, slabă, drăgălașă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră câteodată, bună de mai multe ori, o ființă făcută pentru amor”. Și vorbea dintr-o vastă experiență. La doar 24 de ani, deja scria o carte autobiografică pe această temă, „Iluzii pierdute”. Nu era chiar un tip frumos, uniforma stătea pe el ca pe gard, dar avea succes. Cucerea prin firea sa optimistă și prin zâmbete. Iar femeile îi cădeau în brațe, deși avea prostul obicei de a se lăuda cu aventurile sale pe toate drumurile. Aventurile de o noapte cu vreo doamnă căsătorită și duelul ulterior cu soțul încornorat făceau parte din viața lui de zi cu zi. Kogălniceanu s-a căsătorit târziu, la 35 de ani, cu o văduvă, Ecaterina Jora. Sângele lui fierbinte s-a manifestat din plin și în patul conjugal, Kogălniceanu ținându-și nevasta ocupată cu creșterea a trei băieți și cinci fete. Timpul liber astfel obținut, Kogălniceanu și-l petrecea cu amanta, Raluca Lamotescu. Se spunea că s-ar trage dintr-o familie franceză, „de la Mote”, dar afirmația este discutabilă. Ascendența Ralucăi contează însă prea puțin.
S-a plictisti și de amantă
Kogălniceanu s-a împărțit între Ecaterina și Raluca timp de 20 de ani. Timp în care amanta i-a născut și o fiică. Probabil își făcea iluzii că el va divorța pentru a o lua de nevastă. Până la urmă, Kogălniceanu s-a plictisit de scenele de gelozie ale amantei, care se plictisise să-l împartă cu nevasta și cu nenumărate alte femei. Așa că a părăsit-o și s-a întors la viața lui de craidon. La peste 60 de ani, se îngrășase și începuse să chelească, ceea ce nu i-a scăzut însă cu nimic rata succesului la „agățat”. A murit la 74 de ani, la Paris, după o operație eșuată. E drept, la halul în care îi arătau rinichii, medicina timpului n-ar fi avut ce să-i facă. I-ar fi trebuit probabil un transplant. Chiar pe patul de moarte fiind, Kogălniceanu încă îi spunea unui prieten venit să-l vadă la spital: „Știi, încă îmi plac fetele”. Legenda spune că a avut de-a lungul vieții peste 700 de amante. Probabil că legenda nu este prea departe de adevăr.
Cât un pomelnic
Lista iubirilor ieșene e atât de lungă, încât ar fi nevoie poate de un volum întreg pentru a le cuprinde. Primul război mondial a cunoscut iubirea dintre George Enescu și Maruca. El o visa pură și inocentă, ea avea concomitent trei amanți, pentru că așa scria în almanahurile epocii că ar fi „sănătos”. Garabet Ibrăileanu și-a așternut iubirea față de Adela într-un roman intrat în galeria celor mai frumoase cărți scrise la noi. O iubire din adolescență a lui Ionel Teodoreanu a devenit celebră prin tragicul roman „Fata din Zlataust”. Strada încă există. Casa a fost demolată între timp. La doi pași de strada Zlataust e casa Otiliei Cazimir, care a găzduit mult timp dragostea sa pentru George Topârceanu. Și câte altele…