Când spunem „monument istoric”, gândul ni se duce automat la sutele de clădiri vechi de care este încă plin Iașul. La Palatul Culturii, la Filarmonică, la Palatul Roznovanu, la Casa Călăului sau la Casa Berthelot. Adică, în general, la clădirile aflate în proprietatea Primăriei, Consiliului Județean sau altei instituții ale administrației publice. Eventual, ne gândim la vechile case boierești de pe Copou, multe aflate într-o stare jalnică, bătrânii redeveniți proprietari după zeci de ani de comunism neavând nici banii și nici timpul pentru a le renova. Mai puțin ne gândim însă la clădiri, unele chiar impozante, aflate în proprietatea universităților ieșene. Or, în 160 de ani de existență, o universitate precum „Al.I. Cuza” a strâns un patrimoniu considerabil în afara palatului din Copou pe care-l știm cu toții. Și pe acest patrimoniu apasă povara timpului, iar o bogăție neștiută a Iașului stă să se piardă. Despre o parte a acestei bogății, mai puțin știute, vom vorbi și noi astăzi.
Compensații regale
Am mai povestit noi despre atenția pe care regii României au acordat-o Iașului, în compensație pentru pierderea statutului de capitală. Sute de milioane de lei aur, parte din bugetul național, parte din caseta personală a celor doi Carol, a lui Ferdinand sau a lui Mihai s-au transformat în clădiri sau monumente cu care astăzi ne mândrim. Însăși existența Palatului Universitar de care am pomenit mai sus se datorează banilor puși la bătaie de Carol I. Care, cu un an înaintea morții, mai făcea Iașului un cadou.
Primul observator
Puțini știu că, printre premierele ce aparțin Iașului, s-a numărat și primul observator astronomic înființat în România. Existența lui i se datorează unui argeșean, devenit ieșean prin adopție, Constantin Căpităneanu, al cărui nume nu a fost dat nici măcar unei străduțe oarecare. La doar 20 de ani, Căpităneanu era profesor la „Școala de ponți și șosele, mine și arhitectură”, înființată de Cuza în 1864. La 31 de ani, își valorifica experiența căpătată în Franța, înființând observatorul astronomic ieșean. Pe urmă l-a înființat și pe cel din București, dar asta nu ne mai interesează. Aveau să treacă însă aproape 40 de ani până să aibă și oservatorul ieșean un sediu propriu. Acesta a fost construit la 1913, în vârful Copoului, după modelul celui din Paris, unde lucrase Căpităneanu. Acesta n-a mai apucat să-l vadă construit, murind de tânăr.
Din alt secol
Pe parcursul discretei sale existențe, Observatorul ieșean (foto randare) a școlit sute de astronomi, făcându-se observații asupra eclipselor de soare și lună, cometelor, asteroizilor sau petelor solare. Prin anii ’80, era o etapă obligatorie în excursiile „cu clasa”. Ar fi poate și acum, doar că sediul observatorului nu a văzut o reabilitare niciodată. A fost închis pentru public, doar câțiva entuziaști mai lucrând acolo. Încălzirea se face prin sobe. Cândva, erau cu lemne. Acum sunt cu gaz, dar mare diferență nu e. Clădirea nu are nici măcar canalizare, iar dotările sunt aproape antediluviene. Ultimele aparate au fost cumpărate în 2008. Un telescop solar stă și acum în cutie, pentru că starea clădirii nu permite pur și simplu instalarea lui.
Prima etapă
Prin 2008, clădirea a fost cât pe-aci să prindă niște bani pentru reabilitare. A venit criza, iar proiectul a fost trecut pe linie moartă. Suma de 42 milioane de lei necesară depășea nu doar posibilitățile Universității, ci și pe cele ale Ministerului Educației. O vreme s-a sperat în obținerea unei finanțări europene, dar UE nu s-a gândit să finanțeze astfel de lucrări. Și totuși, de curând speranța a reînviat. Acum vreo două săptămâni, Ministerul Lucrărilor Publice a aprobat reabilitarea, consolidarea și refuncționalizarea observatorului, fiind alocați și banii necesari. A, nu 42 de milioane cât ar trebui, ci doar 8,9 milioane de lei. Banii vor ajunge pentru restaurarea imobilului, inclusiv a finisajelor sale de epocă. Dacă lucrurile merg bine, peste vreo doi ani, observatorul va putea fi vizitat din nou. Pentru început, e bine și-așa. Ministrul vorbea și de laboratoare ultimul răcnet, cu echipamente laser și de cercetare astronomică de nivel mondial, ce ar putea fi folosite inclusiv pentru cercetarea atmosferei, securitatea mediului sau cercetarea dinamicii corpurilor infinitezimale. Adică nu doar a asteroizilor, ci până și a șuruburilor pierdute prin spațiu de astronauți. A uitat să spună însă și când va da bani pentru asta.
Diferite destinații
Casa Universitarilor Ieșeni (CUI) este poate cea mai cunoscută proprietate a universității. Celebrul „CUI” și-a început existența în jurul anului 1800, când era construită drept casă a logofătului Iordache Cantacuzino. Trecută din mână în mână, ea a ajuns, pe la începutul veacului trecut, în proprietatea comunei Iași, care a deschis acolo Școala Urbană de Gospodărie, destinată tinerelor fete. A fost închisă după război, când a învăța să ții o casă ajunsese să fie considerat un obicei „burghez”. Atunci și-a început CUI-ul cariera pe care i-o știm acum. Întâi, pe post de cantină-restaurant pentru universitate. Apoi, ca restaurant de lux. Și CUI-ul a început să sufere însă de boala vârstei. Două veacuri e mult și pentru o cetate domnească, darămite pentru o casă, fie ea și de logofăt.
Cronologia renovării
Boala a fost agravată de disputele juridice din jurul ei, Primăria și Universitatea „Cuza” disputându-și dreptul de proprietate. Or, într-o clădire fără proprietar cert, nu investește nimeni. Dacă ar face-o, riscă să dea cu subsemnatul în fața inspectorilor Camerei de Conturi. Așa că până în 2015, când Universitatea a devenit stăpâna clădirii, ea a rămas să se dărâme singură, fiind închisă publicului. Până în 2017, s-a întocmit proiectul de reabilitare, anul următor fiind obținută și autorizația de construire pentru reabilitare. În 2019, Guvernul a alocat și fondurile necesare, respectiv 10,7 milioane de lei. Acum e în șantier. În doi ani, lucrările ar trebui să fie gata. Asta însă dacă nu… Pentru că există totuși o problemă. Banii necesari lucrărilor sunt alocați prin Fondul de Dezvoltare și Investiții, gestionat de Comisia Națională de Strategie și Prognoză. Iar acest fond a fost controversat și disputat politic de la înființare. Nu ne-ar mira prea mult ca drumul pe care s-a înscris Casa Universitarilor să se dovedească a fi înfundat.
Fostă pușcărie
Contemporan cu logofătul Iordache Cantacuzino a fost postelnicul Costache Cănănău, boier de viță veche, dar deschis lumii celei noi ce se năștea după plecarea fanarioților. De loc era din Fântânele, în județul Suceava de azi, unde-și avea moșia. La Iași stătea într-o casă impunătoare și sobră, situată la marginea târgului. Adică la Fundație, pentru că Iașul nu era așa de întins pe atunci. Casa, numită de ieșeni „Casa Canano”, încă există, peste drum de Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav fiind, și trăind mai mult la moșie, Cănănău și-a vândut casa domnitorului Mihalache Sturdza în 1834, pentru 3.000 de galbeni. Probabil presimțea el ceva, pentru că a pus condiția ca aceasta „să nu servească unei instituții de suferință”. Taman asta nu s-a întâmplat, clădirea fiind transformată în închisoare. Dintre pușcăriile Iașului, „Criminalul” de la Podul Verde, cum era cunoscută de ieșeni, a fost cea mai crâncenă. Puțini dintre întemnițați mai ieșeau dintre zidurile ei, de regulă doar pentru a fi ridicați în furci, adică spânzurați, lângă zidurile mănăstirii Frumoasa. Printre cei închiși acolo s-au numărat un Neculai Rosetti Roznovanu, fost pretendent la tronul Moldovei, Alecu Beldiman, fondatorul ziarului „Adevărul” sau apriga boieroaică Ana Lățescu-Balș, condamnată pentru că lovise cu cravașa un judecător.
Cămin de fete
Abia după primul război mondial, prin 1925, s-a ținut cumva cont de condiția pusă de postelnic la vânzarea clădirii. Închisoarea a fost desființată, i s-a mai adăugat un etaj și a fost transformat în cămin studențesc de fete. Mda, tot un fel de pușcărie, la urma urmei. O fostă studentă își amintea că putea strânge gândacii cu farașul de mulți ce erau, iar iarna cele câteva lemne ce se aruncau în sobe nu reușeau să dezghețe nici gheața formată în colțuri. Pentru a face o baie, studentele mergeau la baia publică, pentru că, de unde apă caldă într-o fostă pușcărie? Clădirea a rămas cămin studențesc până s-au deschis campusurile din Copou și Tudor Vladimirescu, fiind transformată apoi în policlinică studențească. După 1990, a fost folosită o vreme pentru cursuri și seminarii, adăpostind și tipografia universității. A fost închisă până la urmă, din cauza stării de degradare.
De 200 de ani
Totuși, faptul că este o clădire monument istoric, veche de aproape 200 de ani, a reprezentat șansa Corpului E al Universității. Anul trecut, Universitatea a semnat contractul de finanțare pentru consolidarea, reabilitarea, modernizarea și dotarea clădirii. În total, investiția se va ridica la 17,5 milioane de lei, lucrările începute deja urmând să se încheie anul viitor. De bine, de rău, trei clădiri monument ale Iașului ar putea renaște. Să sperăm că așa va și fi.