Unul dintre foștii președinți ai României spunea la un moment dat, pe când încă mai ținea în mână stiloul oficial, că școala românească scoate prea mulți filosofi și prea puțini tinichigii. Diplomația nu fusese niciodată punctul său forte, așa că s-a exprimat aproape grobian, cu aerul lui de șmecher de cartier. Unii l-au luat la mișto, alții i-au zis că învățământul nu e treaba președintelui, ci al Guvernului, dar pe fond omul avea dreptate. Deseori, în discursul public, sunt enunțate idei care pot fi rezumate în câteva cuvinte: învățământul nu este adaptat cerințelor economiei. La Iași, oamenii de afaceri urlă după ingineri și IT-iști, dar unviersitățile noastre reușesc să scoată doar două treimi din necesar. Nu mai vorbim de liceele tehnologice care sunt departe de a putea furniza măcar o treime dintre meseriașii de care e nevoie. Ca urmare, un macaragiu câștigă mai bine decât un profesor, pentru că e mai rar ca iarba de leac. Bun, asta știm. Dar hai să privim și invers: este mediul nostru de business adaptat școlii?
Doar lamentări
Românul are o vorbă, în dulcea lui limbă buruienoasă: „copilului care nu plânge, nu-i dă mă-sa țâță”. Prima condiție pentru a obține ceva este să ceri. A doua condiție se traduce tot printr-o zicală românească: „vorba dulce, mult aduce”. Depinde și cum ceri. Or, oamenii noștri de afaceri se mulțumesc să se plângă oricui stă să-i asculte, că le lipsesc specialiștii, iar școala ieșeană nu face destul pentru a-i pregăti. Bun, dar voi, ca oameni de afaceri, ce faceți?
Sistem rigid
În această privință, putem spune că universitățile nu știu să ceară, iar oamenii de afaceri nu știu să dea. Modelul aplicat standard la Iași este ca fabricile mari să-și asigure specialiștii prin acordarea de burse condiționate studenților. Nu oricui, ci doar celor mai buni. Ești suficient de capabil și vii să lucrezi la noi, îți dăm bursă. Unele firme acordă bursa în schimbul unui angajament scris că după terminarea facultății vei lucra la ei câțiva ani. Altele, cum e Continental, de exemplu, te angajează din timpul facultății pe o normă de 2, 4, 6 sau 8 ore pe zi. Primești leafa corespunzătoare timpului lucrat, iar în plus, un bonus de 500 de lei lunar. Continental, că tot am vorbit de ei, acordă burse și pentru doctoranzi, pe lângă bursa dată de stat. Bursa Continental, de 2.300 de lei, este chiar mai mare decât cea de stat. Singura condiție este să îți alegi o anumită temă de cercetare. De exemplu, „Segmentare semantică și reconstrucție 3D pentru sisteme mobile inteligente” sau „Optimizarea traiectoriilor vehiculelor cu structuri interconectate”. Nu ne întrebați ce înseamnă formulările astea, că nu suntem ingineri. Cert e că firma își asigură rezultatele cercetării pe o temă care le va folosi în producție, contra unei sume totale de 82.800 lei. Cât i-ar fi costat să cumpere un patent pentru segmentarea aia semantică? Sau ce surplus de profit le va ieși după ce aplică în practică teza respectivă de doctorat? Nu știm, dar e clar că suma ar depăși cu mult cei 82.800 lei plătiți pe parcursul a trei ani.
Cine pierde?
Aparent, totul e în regulă. Sudentul câștigă banii necesari pentru a ieși cu o fată, profesorul îndrumător câștigă și el niște bani pentru vreo pensie alimentară, firma își asigură specialiștii necesari și se poate lipsi de un departament propriu de cercetare, care ar costa-o mai mult. Toată lumea câștigă. Sau nu? Care e totuși problema cu acest model? Simplu, câștigă toți, în afară de cine e esențial să câștige și anume, universitatea. Ca să poată pregăti mai mulți specialiști, universitatea are nevoie de o dotare corespunzătoare. Dacă am un singur strung, nu pot pregăti mai mult de 4-5 strungari, câți tineri încap în jurul utilajului. Dacă aș avea zece strunguri, aș pregăti 50 de strungari, nu? Bine, aș avea nevoie și de 10 maiștri, nu de unul singur, maiștri care trebuie și ei plătiți. Din ce?
Domenii sensibile
Chestia asta este perfect vizibilă în mediu universitar în cazul unor domenii precum chimia sau biologia, care au nevoie cu precădere de cadre didactice suplimentre sau precum IT-ul, unde trebuie profesori bine plătiți. Un prieten de-al nostru a renunțat la o frumoasă carieră universitară în domeniu, pentru că era mai bine plătit în mediul privat, decât ca asistent universitar. Să ne punem în pielea decanului Facultății de Informatică de la „Al.I. Cuza”. Cum naiba să-ți scot mai mulți IT-iști, dacă îmi pleacă și profesorii? Te cheamă Oracle și vrei IT-iști? Dă niște burse ca să dublez leafa profilor și ți-i furnizez imediat. Or, exact asta lipsește.
Ca acum 50 de ani
Dacă faci o vizită prin corpul B al Universității „Cuza”, că tot am pomenit de ea, ai impresia că ai intrat într-un muzeu al foamei. La Biologie, aceiași avortoni în borcane cu spirt care erau acolo și când era bunica fată. La Geografie, niște carote de sol scoase cândva prin anii ’70, pe vremea când statul dădea bani pentru deplasări ale studenților și studii geologice și niște vitrine cu bolovani. Un fost decan al Facultății de Geografie, Dumnezeu să-l ierte, descoperise ca student gaze naturale în vestul județului. Tot săpând după gaz și petrol s-au descoperit nămolurile de la Purcica, dar asta e altă discuție. Se știe de existența gazelor naturale din zona Hălăucești, dar nu se știe nici până azi dacă sunt suficiente pentru ca exploatarea lor să fie rentabilă. Ce-ar fi dacă o firmă ca Exon ar acorda niște burse studenților interesați de cercetarea asta, bașca niște aparatură necesară studiilor geo? Ar ieși mult mai ieftin decât dacă ar săpa ea însăși, iar Facultatea de Geografie ar rămâne veșnic recunoscătoare. Or, puține firme s-au angajat în astfel de finanțări. Câteva săli de curs de la „Cuza” au fost refăcute cu finanțare privată de la alde Conduent sau Google. La fel, pe la IT, dar cam atât.
Comparația cu SUA
În anul fiscal trecut, universitățile americane, fie ele private sau de stat, au primit din partea companiilor interesate finanțări de 47 miliarde de dolari, cu 7% mai mult decât în anul precedent. Bani traduși în burse, ca la noi, dar și în dotări pentru universitățile de unde provin aceștia. Primele 10 universități din SUA au dotări totale, în laboratoare, săli de curs, tehnică de calcul și altele, de 218 miliarde de dolari. Parcă altfel răspunzi la doleanțele mediului de afaceri, când acesta sare cu banul, nu? În SUA sunt 76 milioane de studenți, reprezentând un sfert din populație. Anual, companiile asigură deci o finanțare de vreo 620 de dolari pe cap de student. La noi, sunt doar vreo 400.000 de studenți în toată țara, dintre care cam 50.000 în Iași. O finanțare privată comparabilă s-ar traduce în 30 milioane de dolari anual. Pe scurt, vreți specialiști? Semnați cecuri de 30 de milioane de dolari și stăm de vorbă.