O superbă clădire interbelică, în risc de prăbușire

Reflector
Iesean IeseanLeave a Comment on O superbă clădire interbelică, în risc de prăbușire

Se știe, ba chiar e de la sine înțeles, că nu există doi oameni la fel. Același lucru se poate spune și despre două orașe, două țări sau două triciclete. Dacă totuși există ceva ce au în comun orașele cu ceva vechime pe harta lumii, este că sunt pline de povești ca un castel scoțian de fantome. Fiecare oraș are poveștile sale proprii, firește, dar toate au așa ceva. Iar cu cât este orașul mai vechi, cu atât și poveștile sunt mai numeroase. Iașul nostru nu face nici el excepție. Oricât de mutilat a fost în ultimul război mondial sau în perioada comunistă, cioburi ale istoriei Iașului se găsesc aproape la tot pasul. Un astfel de ciob este fosta cișmea, cu inscripțiile sale în turcește, din turnul-clopotniță al bisericii „Sf. Spiridon”, stucaturile în formă de caducel de pe una din casele de pe Cuza Vodă, candelabrele în forma coroanei Paleologilor din biserica Golia sau stelele lui David de pe pardoseala aceleiași biserici și câte altele. O astfel de poveste vom depăna și noi azi, despre un amănunt pe care nu se poate să nu-l fi remarcat niciodată, dar despre care s-ar putea să nu știți nimic altceva decât că există: „Casa Asigurării Meseriașilor”.

Cimitirul „calicilor”
Peste drum de Piața Independenței și de magazinul alimentar de alături se află clădirea „Boltei”. Clinica stomatologică pentru copii, cum mai era cunoscută înainte de 1989. Iar din stația de autobuz se vede la perfecție vechea inscripție „Casa Asigurării Meseriașilor”. Ce e cu ea și ce caută acolo? Acum vreo 2-300 de ani, strada Lăpușneanu nu exista. Era doar un drumeag care pleca din Piața Unirii și dădea în Ulița Hagioaiei, actualul bulevard Independenței, după ce ocolea cimitirul bisericii Banu. Căci sub actuala terasă Corso, pe sub Palatul Telefoanelor, fost cinema Tineretului și sub Boltă era doar un cimitir. Și încă unul prea mare pentru necesitățile bisericii „calicilor”, cum era cunoscută biserica Banu. Acolo erau îngropați cei care nu aveau chiar pe nimeni care să-i grijească. Iar aceștia nu erau prea mulți, pentru că pe atunci și copiii aflați „la cuțite” cu părinții tot se ocupau măcar de înmormântarea lor. Iar cum cimitirul era al calicilor, al vagabonzilor, târgoveții îl ocoleau. Nimeni nu și-a făcut vreodată cavou acolo și nici măcar cruce de piatră. Nu era o cinste să fii îngropat alături de calici, așa că nimeni nu cerea loc acolo decât dacă era chiar lipit pământului și nu avea de ales.

Grădină publică
Pe la mijlocul secolului XIX, cimitirul devenise un maidan, plin de haldane, buruieni și gunoaie. Asta până în 1865, când primarul Dimitrie Gusti a cumpărat locul, pentru a amenaja o grădină publică, cu chioșc de fanfară, ronduri de flori, berărie și tot ce mai trebuia. Din acea grădină a mai rămas doar părculețul de 50 mp din spatele fostului cinematograf și havuzul de piatră de acolo. Nici din grădina botanică aflată pe atunci spre Râpa Galbenă nu a mai rămas nimic, în afara numelui străzii Florilor.

Perioada de renaștere
La începutul anilor ’20, în perioada de renaștere a Iașului după primul război mondial, municipalitatea a scos spre concesionare și vânzare mai multe terenuri din această zonă centrală. Astfel, spre exemplu, o bună bucată de teren a ajuns la Direcția Regională CFR care a construit actualul club CFR și clădirile acoperite cu țiglă roșie din Râpa Galbenă, actualul sediu al Parchetului și multe alte clădiri, demolate între timp. Tot atunci a primit și Casa Asigurării Meseriașilor locul despre care vorbim, cel de pe actualul bulevard Independenței. La ora aceasta, există două case de asigurări de sănătate în România: cea cunoscută, CNASS, și cea destinată cadrelor militare, de ordine publică și judecătorilor, CASAOPSNAJ, ambele de stat. Pe atunci, erau mai multe, cu un statut asemănător actualelor ONG-uri de interes public sau CAR-urilor. Casa Asigurării Meșteșugarilor era una dintre cele mai importante, ca număr de membri, grupând în general mici proprietari de ateliere, meșteșugarii individuali, calfele și ucenicii. Nu prea bogați de felul lor, dar câte puțin de la mulți înseamnă mult.

Inaugurată în 1929
Cu ceva sprijin guvernamental, iar aici este de amintit numele ministrului muncii de atunci, ieșeanul Gheorghe Mârzescu, Casa Asigurării Meseriașilor a construit cea mai modernă policlinică din acei ani. A fost inaugurată în 1929 și a devenit rapid un centru medical de referință, mult peste ce este acum. Adăpostea cel mai modern laborator de analize din Iașul interbelic, avea secții de boli interne, chirurgie, dermatologie, de boli genito-urinare, ORL, oftalmologie, ginecologie, radiografie, radioscopie, stomatologie, puericultură și chiar sifilis, SIDA acelei epoci. Policlinica avea o farmacie proprie, ba chiar și o sală de operații ultimul răcnet și băi pentru tratamente balneare. Dincolo de rolul medical, îndeplinea și un rol social, adăpostind o sală multifuncțională unde se desfășurau activități literare, spectacole de teatru sau proiecții cinematografice.

În paragină
Instalarea regimului comunist a adus și declinul policlinicii. Casa Asigurării Meseriașilor a fost desființată, iar patrimoniul său a fost trecut în proprietatea statului. Activitatea medicală a continuat, restrângându-se însă treptat, iar activitatea socială s-a oprit complet. Iar pe măsură ce în Iași se construiau noi spitale și policlinici, cea de la Boltă devenea tot mai puțin importantă. Construirea Policlinicii Mari, din spatele statuii Independenței, a reprezentat lovitura de grație, din punct de vedere medical. Au rămas, pentru că erau prea bune pentru a se renunța la ele, secțiile de kinetoterapie și cea de stomatologie, aceasta din urmă limitată însă la copii. O încercare de revigorare a fost făcută în 1985, când s-a înființat un centru de cercetare în sănătatea orală a copilului. După 1990 însă, „Bolta” a intrat într-un con de umbră. Mai funcționează în felul ei, dar ar trebui salvată. Clădirea se află într-o stare avansată de degradare și există riscul să nu mai prindă centenarul în picioare. Este singura clădire din acel ansamblu ce a supraviețuit buldozerelor comuniste.

\"\"

\"\"

Șir de dughene demolate de comuniști

Alături de Casa Asigurării Meseriașilor se aciuase, în anii dintre războaiele mondiale, un șir de dughene. Într-una dintre ele își găsi sediu o cafenea cu numele „La crucea de aur” (1932). Câteva uşi mai încolo, în clădirea cu faţada încrustată de la numărul 23, număr ce îl purta în ultimele zile dinainte de demolare, se afla, din 1928, parfumatul magazin cu bunătăţi tropicale şi cafea „La muntele Ararat” al fraţilor Măgârdician. Acolo, au poposit adesea mulţi dintre cărturarii timpului, M. Sadoveanu, G. Topârceanu, M. Codreanu, Sofia Teodoreanu, ademeniţi de aroma cafelei tocmai prăjită. Parfumatul miros ieşea pe uşă şi adia până departe, învăluind mesele cu verdeţuri, fructe, lăptărie şi peşte din întinsa piaţă Sfântul Spiridon, numită în graiul timpului Medean, așa cum a scris Ion Mitican într-unul din volumele sale.

Birtul lui Viorică
În timpul primului război mondial, pe Strada de Sus (actualul bulevard Independenței) a căpătat faimă Birtul lui Viorică. Şi-a deschis porţile între locantele brutarului Niculi Volos şi cea a negustorului de cafea şi năut prăjit Diacran Arterian. În primul război mondial, aici avea să oficieze faimosul Gheorghe Gheorghiu, zis Viorică, grec de origine. În „birtul” lui „popular”, se găteau meniuri ieftine pe care clienţii, mai ales artiştii şi studenţii săraci, le apreciau şi le comandau cu voce tare: „O porţie la masa numărul 1” sau „O jumătate de porţie la masa 2”, dar şi „Nica… la mesele 5…,6…,7…”. Clienţii ştiau că şi atunci când nu comandau nimic („Nica”) tot sosea o farfurie de ciorbă groasă din partea lui Viorică şi un coltuc de pâine de la vecinii săi pitari. Adesea erau aşa de numeroase comenzile cu meniul „Nica”, încât unul dintre noii muşterii, fără probleme financiare, socotea că e cel mai gustos şi îl cerea şi el. Era însă un meniu pentru studenţii săraci, nu pentru muşterii cu dare de mână, îi explică mai apoi Viorică.

Faliment de la un cuplet
Pe vremea primului război mondial, în odăile aglomerate ale birtului, au poposit înfometaţi artiştii refugiaţi Constantin Tănase, Niculescu Buzău, Mărioara Cinski, bucuroşi să capete porţia de fasole, „preparată în toate felurile posibile” (I. Masoff, Tănase). Popularul actor umorist Constantin Tănase va include mai târziu birtul într-unul din cupletele sale, de la care, spuneau unii, i s-a tras şi falimentul locantierului. Tănase întreba sala: „Asta-i viaţă, măi bădie?/Toată ziua cu iahnie/Şi iepure de pisică/De la birtul Viorică?”. Spectatorii s-au tăvălit de râs, dar şi birtului i-a mers buhul, iar după război, oricât a spus Tănase că a fost doar o rimă, ieşenii, bănuitori că nu iese „fum fără foc”, au cam uitat drumul generoasei locante, lăsând-o doar cu studenţii, urmând falimentul. Viorică şi-a mutat afacerea la Bucureşti deschizând o locantă similară celei de la Iaşi pe strada Racovei, dar nici acolo nu a avut noroc. Ironie a sorţii, mai apoi, s-a lipit chiar de trupa lui Constantin Tănase, ca bucătar şi după un timp a plecat pentru totdeauna în Grecia, mai scrie Ion Mitican.

Demolate în 1986
Locanta de pe Strada de Sus a fost preluată de Anastasie Gheorghiu, zis Taşcă, care a păstrat profilul de restaurant ieftin. După al doilea război mondial, birtul a trecut ca unitate de stat şi aici a funcţionat patiseria „Pati Bar”, celebră printre studenţii şi elevii care se opreau adeseori pentru o macedonie şi un pahar de lapte bătut. Patiseria a fost păstrată până în 1986 când, în afară de Asigurarea Meseriaşilor, toate clădirile din şir au fost puse la pământ. Pe locul lor, astăzi este parcarea din faţa parcului Mitocul Maicilor.