O stafie la DSP. Directorul, explicând că sănătatea ieşenilor depinde de creionul chimic funcţionăresc

Direcţia de Sănătate Publică a oricărui judeţ este acea instituţie în care medicii se transformă în simpli funcţionari publici, un soi de cimitir al elefanţilor care doresc să se retragă din stresul activităţii spitaliceşti. La DSP ai de consultat doar rapoarte şi bilanţuri, nu şi pacienţi. Evident, nici la Iaşi nu se întâmplă altfel, mai ales că vorbim de un oraş cu pretenţii în domeniul medical. DSP Iaşi este condusă de fix trei ani de către dr. Liviu Stafie, în al cărui jurnal de director am tras un pic cu ochiul.

Stafie: Credeţi că nouă ne este uşor? La fiecare strănut, un funcţionar medical trebuie să întocmească trei hârtii, iar la o tuse deja avem nevoie de un dosar cu şină

– Mda, am publicat recent pe site-ul Direcţiei un tabel cu salariile angajaţilor la data de 31 martie 2018. De atunci, mă tot uit pe el şi nu contenesc să mă oftic. Deci eu, care sunt şeful instituţiei, am un salariu brut de 8.678 de lei, iar alţii, de pildă un şef de departament, câştigă 13.723 de lei. Până şi adjunctul meu are brutul de 9.213 lei. Să mai zică cineva că e raiul pe pământ să fii director la stat! Nu e, vă zic eu. Şi, vorba aia, stăm cu ochii ca pe butelie pe starea de sănătate a judeţului! Nu e lucru de joacă, avem o responsabilitate, mai ales eu, director executiv. Cum spune şi titulatura, dacă se întâmplă ceva rău, eu sunt executat primul. Dar asta e, trebuie să mă sacrific pentru un scop atât de nobil. Sincer, nu e deloc viaţă uşoară să stai la birou. Aproape că am şi uitat ce specializare am. Nu mai ştiu dacă sunt orelist, chirurg, balneolog sau psihiatru. Nici nu mai contează, în faţă nu mai am pacienţi, ci doar o grămadă de dosare, cu tot felul de nume şi diagnostice. Tot de un munte de hârtii am avut parte şi pe vremea când lucram la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate. Mă mir că nu m-am pricopsit cu vreo alergie de  la praful de pe dosare. Ce să fac, dacă sunt mai priceput la administraţie, decât la pus un diagnostic? Ca reprezentant în teritoriu al Ministerului Sănătăţii, am şi eu stresul meu. După cum tot foiesc ăştia guvernele, nici nu mai ştiu ce şef am la Bucureşti. Acum e o tipă ceva mai răsărită, dar se dă ea pe brazdă, totul e o chestiune de timp. Apoi, mai am o spaimă… Dacă voi deveni, cu adevărat, o Stafie prin clădirea asta? Uite-aşa, o să treacă anii, eu voi rămâne blocat într-un fişet doldora de bilanţuri contabile şi mă voi transforma într-o fantomă, voi bântui pe coridoare încercând să găsesc o uşă de ieşire din această monstruoasă instituţie. Da, cred că ăsta e coşmarul oricărui bugetar: să nu cunoască altă bucurie în viaţa sa decât ziua de salariu. Uff, iar mi-am adus aminte de tabelul cu salariile şi iar simt că mă îmbolnăvesc!