Momentele cruciale care au precedat Marea Unire

Și uite că am ajuns cu bine și în anul 2018. An aniversar, în care se împlinește un secol de când o mână de oameni care s-au dăruit pe de-a-ntregul patriei au făcut România Mare. Firește, se vor ține discursuri înflăcărate, se vor deschide sticle de șampanie, se vor acorda medalii și premii, iar românii vor fi pentru o clipă din nou mândri de ei înșiși, uitând că politicienii noștri își scot în continuare ochii pe subiecte de doi bani, că singura autostradă terminată e aia care leagă Bucureștiul de Constanța și că majoritatea românilor care trăiesc bine, vorba unui fost președinte, locuiesc în străinătate. După cum știți, nu ne place să ne băgăm în politică, așa că vă propunem altceva. Hai să vedem împreună cum au trecut pentru românii de acum 100 de ani cele 11 luni care au precedat Marea Unire. Sau, altfel spus, ce aniversări ar fi în anul marii aniversări. Cele care au fost deja, deci politicienii le-au ratat, și cele pe care le vor rata de acum încolo. Am putea paria că certurile inutile vor înceta doar în zilele în care se vor celebra cele trei uniri care au făcut-o pe cea mare, adică cele ale Basarabiei, Bucovinei și Ardealului.

Punctul 10
O primă aniversare trecută este cea a împlinirii a 100 de ani de când președintele american de atunci, Woodrow Wilson, a formulat celebra sa declarație a celor 14 puncte, prin care era schițată lumea de după război. Pentru noi, cel mai important a fost al zecelea punct, care stabilea că granițele Austro-Ungariei trebuiau redesenate ținându-se cont de principiul autodeterminării națiunilor. Vrea un popor să rămână alături de unguri și austrieci? Bine. Nu vrea? E liber să plece. Unirea Bucovinei și Ardealului a fost acceptată de aliații noștri tocmai grație acestui punct. Altfel, puteam să rămânem fără noile provincii, pentru că „frații” noștri francezi ne-au înjurat zdravăn pentru că nu am luptat până la capăt.

93,4 tone de aur
Ziua de 13 ianuarie va rămâne în istoria noastră ca ziua în care am rămas fără tezaur. După ce armata română a zdrobit hoardele bolșevice care încercaseră la sfârșitul lui 1917 să transforme România într-o republică sovietică, Lenin a urlat de s-a auzit până la Iași. Rusia Sovietică a rupt relațiile diplomatice cu România pe 13 ianuarie 1918, anunțând totodată că tezaurul „se declară intangibil pentru oligarhia română”. Lenin a promis că va păstra tezaurul și îl va preda în mâinile poporului român. Nici măcar când România a devenit comunistă, ca și Rusia, tezaurul nu s-a întors de unde plecase. Nu erau „decât” 93,4 tone de aur în monede și lingouri, fără a mai pune la socoteală operele de artă sau odoarele bisericești din Moldova și Muntenia.

Harta României Mari e realizată, din pavele, în piațeta din fața Universității de Medicină. În centrul hărții, a fost plasat un grup statuar reprezentând Patria (după chipul reginei Maria) şi patru piese mai mici (semnificând provinciile reîntregite Transilvania, Basarabia şi Bucovina şi românii de pretutindeni rămaşi în afara hotarelor României). A fost demolat în anul 1947 şi reconstruit în 1999, fiind plasat de această dată în Piaţa Naţiunii, în fața UMF

Independența Basarabiei
Tot în ianuarie, Basarabia își proclama independența față de Rusia Sovietică. Basarabenii au avut curajul să se rupă de ruși înaintea Lituaniei sau Estoniei, deși trupele rusești încă făceau legea dincolo de Prut. România era la acea vreme în corzi. După eroica rezistență de la Mărășești, retragerea trupelor rusești de pe front ne obligase să cerem armistițiu. Acum, nemții și austriecii ne presau să încheiem pacea. Austria era epuizată, iar Germania avea nevoie de pace în est, ca să-și poată arunca toate trupele în vest, într-un efort disperat de a-i înfrânge pe francezi și englezi înainte să vină prea mulți americani în ajutorul lor. Doar că niciun om politic român nu voia să negocieze pacea, care era clar că va fi înrobitoare. Prim-ministrul I.I.C. Brătianu și-a dat demisia pe 26 ianuarie. La șefia guvernului a fost chemat eroul din vară, generalul Alexandru Averescu. Pe 3 martie, Rusia a semnat pacea cu nemții, iar România rămânea complet izolată de aliații săi și chiar era obligată să facă pace. Averescu a demisionat, ca să nu-și strice imaginea. Cel care avea să-și asume responsabilitatea semnării păcii cu nemții a fost Alexandru Marghiloman. S-a sinucis politic, dar cineva trebuia să o facă. Într-un fel, a fost un erou uitat al acelei vremi.

Sfatul Țării a votat unirea
Cu micul ei teritoriu invadat de bandele sovietice, Basarabia a cerut sprijinul României. Marghiloman a trimis două divizii să curețe Republica Democratică Moldovenească de ruși. Scurt timp după calmarea situației, Sfatul Țării a votat pe 27 martie unirea cu România. O mică veste bună într-un ocean de disperare.

Pacea de la Buftea
Pe 7 mai a venit o nouă zi de doliu. Ruptă de aliații din vest, cu fărâma de teritoriu complet înconjurată de trupele germane care ocupaseră și Odesa, România a semnat, cu mâna lui Marghiloman, pacea de la București-Buftea. Pierdeam 9.100 km pătrați din munții Făgărașului, pe care îi luau austriecii. Pierdeam Dobrogea, pe care o lua Bulgaria, România mai având doar dreptul să utilizeze calea ferată spre Constanța. Timp de 90 de ani, petrolul românesc urma să fie exploatat de Germania. Surplusul de cereale urma să ajungă tot în Germania, tot pe 90 de ani. În acea zi, în Franța apărea o caricatură reprezentându-l pe kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul Rusiei, punând pumnalul la gâtul unei femei reprezentând România, în cealaltă mână ținând tratatul de „pace”. Spre cinstea lui, regele Ferdinand a refuzat să ratifice pacea, trăgând de timp în așteptarea unei schimbări. Pacea nu a intrat niciodată în vigoare.

Evacuarea din Ardeal
Tactica regelui a dat roade. Pe frontul de vest, ofensiva germană s-a împotmolit. Germania nu a reușit să câștige nicio bătălie decisivă, uzându-și trupele în fața rezistenței franco-americano-engleze. A urmat contraofensiva aliaților și prăbușirea Puterilor Centrale. Pe 29 septembrie, atacată dinspre sud, Bulgaria cere armistițiu. Turcii cer și ei încetarea ostilităților, după ce pierduseră Ierusalimul și Damascul în fața englezilor. Austro-Ungaria gâfâia și ea, iar România a intuit corect momentul potrivit. Pe 27 octombrie, Guvernul român a adresat Austro-Ungariei și Germaniei un ultimatum de 24 de ore, cerând evacuarea trupelor din teritoriile ocupate în 1916, dar și din Transilvania și Banat. Nemții și austriecii s-au conformat, începând retragerea. Din urma lor, venea armata română.

Sfârșitul războiului
Pe 3 noiembrie, Austria a cerut și ea armistițiu. Pe 11 noiembrie, rămasă singură, Germania cere și ea o pauză. Armistițiul a fost semnat la ora 11, în a 11-a zi a celei de-a 11-a luni a anului 1918, moment care este considerat oficial ca fiind sfârșitul primului război mondial.

Două state românești
O fi fost terminat războiul pentru francezi, englezi și americani, dar pentru noi abia reîncepea. În fond, nimeni nu știa în acel moment unde începe și unde se termină România, iar pacea era încă departe. Pe 13 noiembrie, ministrul ungar al naționalităților, Oskár Jászi a propus înființarea unei confederații formate din statele din bazinul Dunării. Planul era menit să împiedice descompunerea Ungariei și să țină Transilvania în afara României. Ardealul urma să fie un stat separat, membru al confederației. Consiliul Național Român Central din Transilvania nici nu a vrut să audă de așa ceva, pentru că toți ardelenii erau cu gândul la unire, dar planul a fost susținut cu tărie de Franța. Ne era aliată, dar se temea de o Românie prea mare și prea puternică. Prefera două state românești. În timp ce armata română încă se afla în marș spre București, sârbii au profitat de retragerea austriecilor și au ocupat Timișoara. Noi voiam tot Banatul. La fel și ei, iar armata lor a ajuns acolo prima, ceea ce provoca îngrijorări serioase la Iași. Regele a cerut insistent intervenția aliaților, amintind Franței că în 1916 ne promisese întreg Banatul, care avea o populație majoritar românească, mai ales în partea sa nordică. Francezii au rămas pe loc, de parcă telegrama noastră n-ar fi ajuns până la Paris.

Actul final
După două săptămâni, a venit însă și o veste bună. Ziua de 28 noiembrie pe stil nou a fost ziua în care fostul ducat austriac al Bucovinei a hotărât să se unească și el cu România. După trei zile, regele Ferdinand, regina Maria și Guvernul au intrat triumfal în București. În aceeași zi, adică pe 1 decembrie, marea adunare de la Alba Iulia hotăra unirea Ardealului cu România. O parte a armatei române a fost trimisă în marș forțat în Ardeal, pentru a-l ocupa înainte ca ungurii să-și poată trimite trupele acolo. Altă parte a armatei și-a continuat marșul prin Oltenia, îndreptându-se spre Banatul ocupat de sârbi. Deși războiul mondial se terminase oficial, armata română ataca în toate direcțiile. Aveam trupe în Ardeal, altele în drum spre Banat, altele în Pocuția, pentru a sprijini renăscuta Polonie împotriva bolșevicilor și ucrainenilor și a ne apăra totodată noile granițe. Pe 3 decembrie, trupe franceze intră în Timișoara, interpunându-se între noi și sârbi. Un război deschis între România și Serbia ar fi fost o catastrofă politică. Până la urmă, Banatul avea să fie împărțit în două, dar stabilirea granițelor României Mari e o altă poveste. Poate vom vorbi și de ea într-o zi a acestui an al Centenarului.

Cum au trăit ieșenii
Să încercăm să ne punem puțin în pielea ieșenilor de acum 100 de ani. Până la victoria finală, au trecut prin toate. Foame, din cauza faptului că populația Iașului se triplase, orașul fiind plin de refugiați care trebuiau hrăniți, în condițiile în care grânarul Bărăganului era ocupat de nemți. Aglomerația și mizeria au cauzat o teribilă epidemie de tifos, în 1917. Abia trecută aceasta, a izbucnit epidemia de gripă spaniolă. Aceasta avea să ucidă în 1918 peste 25 milioane de oameni în toată Europa, mai mulți decât omorâseră patru ani de război. Până și eroul de la Oituz și Mărășești, generalul Eremia Grigorescu, cel care rostise celebrele cuvinte „Pe aici nu se trece!”, avea să-i cadă victimă, în 1919. Un sfârșit nemeritat pentru un erou. În paralel, viața mergea înainte, iar Guvernul făcea tot posibilul pentru a menține moralul ieșenilor și pentru a le abate gândurile de la război. Bojdeuca lui Crangă a fost declarată muzeu, devenind prima casă memorială din România pe 15 aprilie 1918, în plin război. Pe 9 septembrie, Constantin Parhon a înființat Societatea de neurologie, psihiatrie și psihologie, de parcă nu bubuiau tunurile. Societatea simfonică „George Enescu” a fost înființată pe 18 octombrie. Viața mergea înainte, printre obuze.